Vocabular religios

- fără Dumnezeu sau „ateu“: este cel ce nu crede în Dumnezeul cel adevărat, Creator şi Mântuitor, şi în învăţătura Lui revelată. Termenul se află o dată în Noul Testament, în Efeseni 2, 12. Efesenii - ca şi toate neamurile păgâne - credeau în zei, fiinţe fictive, şi se închinau la idoli şi la chipurile lor cioplite, adică „celor ce din fire nu sunt dumnezei“ (Galateni 4, 8; I Corinteni 8, 4-5; 10, 19-20; I Ioan 5, 21), necunoscând pe adevăratul Dumnezeu. Ei se numeau păgâni şi atei, în raport cu poporul Israel cel vechi şi cu Noul Israel - Biserica, sau poporul creştin. Creştinilor din Efes, care fuseseră închinători la zei şi la idolii lor, Sfântul Apostol Pavel le spune că erau „atei“, căci zice: „Aduceţi-vă aminte că, odinioară, voi, păgânii, eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume“ (Efeseni 2, 11-12). În ciuda mulţimii de zeităţi şi de idoli pe care-i adorau, ei sunt numiţi „atei“ sau „fără Dumnezeu“ pentru că, necunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, erau în căutarea Lui, cum se constată din inscripţia: „Dumnezeului necunoscut“ (Fapte 17, 23) pe un altar din Atena. De aceea, spun comentatorii că „ei nu cunoş-teau pe adevăratul Dumnezeu Care să le descopere sensul vieţii şi al făpturii şi Care să iubească pe om şi să fie iubit de acesta“ (Rovenţa, Epistola către Efeseni, p. 59). Ei nu cunoşteau un Mântuitor, Care să-i răscumpere, un Dumnezeu Care să-i înfieze (Galateni 4, 6-8) şi să-i ridice la slava din care au căzut. Prin urmare, înţelesul de ateu, sau fără Dumnezeu, nu se referă numai la cei ce nu cred şi tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu (cf. Psalm 13, 1), ci şi la idolatri. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)