Vocabular religios
- deşertare (a goli, a deşerta, a lipsi, a părăsi): dogma fundamentală de credinţă, bazată pe textul din Filipeni 2, 6-7, care arată modul în care Dumnezeu a făcut posibilă Întruparea Cuvântului în Persoana unică a lui Iisus Hristos, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură a Noului Testament. Primul text este cel în care Arhanghelul Gavriil, ducând Sfintei Fecioare Maria Vestea cea bună, că va fi Maica Fiului lui Dumnezeu, îi spune: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema“ (Luca 1, 35). Iar al doilea text, şi cel mai direct în pro-blema chenozei, este cel din Epistola că-tre Filipeni (2, 6-7), unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „(Iisus Hristos) Care, Dum-nezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire (răpire) a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la în-făţişare aflându-Se ca un om.“ Teologia creştină tratează despre chenoză la capi-tolul privind unirea ipostatică. Este vorba aici de Persoana divină a Cuvântului, în care se unesc două firi sau naturi: dumnezeiască şi omenească, fiecare din aceste firi păstrând însuşirile ei. După datele Noului Testament, viaţa Domnului Iisus Hristos apare sub două aspecte: unul este cel al stării de umilinţă sau a „deşertării“, care ţine de la Întrupare până la patimi şi răstignirea pe cruce şi altul, al stării Lui de proslăvire care urmează după moarte, cuprinzînd: coborârea la iad, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui (vezi şi „Teologia Dogmatică şi Sistematică, voI. II, p. 600), urmată la sfârşit de Parusia cea mare, când va veni întru slavă. Textul din Epistola către Filipeni priveşte starea vieţii pământeşti a Domnului. În acest text, potrivit doctrinei Sfinţilor Părinţi şi comentatori ai Bisericii (Hrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, Teodoret şi Teofilact), „chipul“ înseamnă, în ambele cazuri, „firea“ sau „natura“ dumnezeiască şi omenească pe care Mântuitorul Hristos le-a unit în Persoana Sa unică, „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit“. Iar expresia „S-a deşertat pe Sine“ vrea să spună că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, când S-a pogorât, smerindu-Se şi întrupându-Se, nu S-a lipsit, nu S-a dezbrăcat de firea Sa dumnezeiască şi nu a micşorat-o. Ci, aşa cum bine spun Sfinţii Părinţi şi comentatorii Bisericii, Fiul lui Dumnezeu a păstrat firea divină şi, luând şi pe cea umilă „de rob“, S-a deşertat numai „de slava şi de demnitatea Sa divină“, cum spune Sfântul Grigorie Teologul (la Teofilact). Cuvântul „S-a deşertat“ arată că numai pentru un timp a făcut aceasta, pentru ca prin moartea Sa pe cruce să săvârşească, pe de o parte, răscumpărarea omenirii şi împăcarea ei cu Dumnezeu (Efeseni 2, 14-16), iar pe de alta, ştergând zapisul păcatelor noastre pe cruce, să dezbrace de putere şi să facă de ruşine puterile diavolului, care a fost înşelat prin smerire (chenoză) (Coloseni 2, 14-15). Dar, după aceea, proslăvindu-Se, Tatăl I-a redat slava şi demnitatea divină avute mai înainte (Ioan 17, 5 ; I Petru 1, 21; 3, 22). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)