Vocabular religios

descoperire, a descoperi: arătare sau revelare. În Noul Testament, termenul arată acţiunea de a face cunoscut un fapt viitor, un adevăr, o taină, sau explicarea lor. Cartea Apocalipsei sau Descoperirii începe chiar cu acest cuvânt: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu...“ (Apocalipsa 1, 1). Domnul Iisus Hristos a descoperit tainele mântuirii şi ale împărăţiei lui Dumnezeu prin parabole şi taina Sfintei Treimi prin fapte şi cuvinte (Matei 11, 25-27), iar uneori, prin apostolii şi proorocii Lui (Matei 16, 17; Galateni 1, 16; I Corinteni 2, 10), fiindcă „nu e nimic ascuns care să nu fie descoperit sau dat la lumină“ (Marcu 4, 22). Descoperirea s-a făcut în multe feluri, dar şi în diferite scopuri, şi ea a fost treptată. Venirea lui Iisus în lume a fost „lumină spre descoperirea neamurilor“ (Luca 2, 32). Descoperirea face cunoscută taina înfierii şi a mântuirii, ascunsă din veac (Romani 8, 19; 16, 25). Se vorbeşte şi despre arătarea Domnului Hristos lui Pavel, când i-a descoperit taina iconomiei harului şi a Evangheliei (Galateni 1, 12; Efeseni 3, 2-3) şi de descoperirile făcute lui prin vedenii sau răpiri în duh (II Coloseni 12, 1-7 ; Galateni 1, 12 ; 2, 2). Se aminteşte şi de revelaţii sau descoperiri ale credincioşilor în adunările Bisericii (I Coloseni 14, 6-26), care au „duhul înţelepciunii şi al descoperirii“ (Efeseni 1, 17). Se vorbeşte, de asemenea, în legătură cu Parusia sau aşteptarea celei de a doua Veniri, de descoperirea sau Arătarea cea Mare, când Hristos va veni întru slavă cu sfinţii îngeri (I Corinteni 1, 7; II Tesaloniceni 1, 7) şi când cei mântuiţi vor intra atunci în slavă (I Petru 1, 7; 4, 13; Apocalipsa 1, 1). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)