Vocabular religios

- dajdie: impozitul sau darea care se plătea de locuitorii Palestinei către stăpânirea romană, deci către stat. De când Roma devenise imperiu, această dare se plătea către cezar. Banul de dajdie era dinarul roman (Matei 22, 19). Vrând să-L provoace pe Iisus, fariseii, unindu-se cu irodienii, L-au întrebat: „Ce ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?“ La care, cerând moneda, dinarul, şi privind chipul cezarului de pe ea, Iisus le răspunde făţarnicilor: „daţi, dar, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 17-21; Luca 20, 22; 23, 2) Acesta este unul dintre citatele în care Biserica găseşte soluţia atitudinii creştinului faţă de stat;

- dar: ofertă gratuită, materială sau spirituală. Termenul este folosit de cele mai multe ori cu primul sens. În toate textele - cu excepţia celui din Efeseni 2, 8 - se indică darurile materiale care se oferă lui Dumnezeu. La Matei 2, 11 este vorba despre darurile magilor aduse Pruncului Iisus la Betleem. În altele, se înţeleg fie darurile aduse la altar (Matei 5, 23; 23, 18) sau ca jertfe (Evrei 11, 4) sau pentru curăţire de lepră (Matei 8, 4) ori ca dare către templu (didrahma) (Matei 17, 24) sau „corvana“ (Marcu 7, 11; Matei 15, 5; Luca 21, 4) etc. Numai în Epistola către Efeseni 2, 8 se spune: „Prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu“. În sens spiritual, textul grecesc foloseşte cuvântul „dar“ în 11 texte, şi anume: Ioan 4, 10; Fapte 2, 38; 10, 45; 11, 17; Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4. El exprimă „darul de sus“, venit de la Dumnezeu, fie că este numit „Darul lui Dumnezeu“ sau harul mântuitor dobândit prin Botez, fie că este numit „darul lui Hristos“, fie că se numeşte „darul Duhului Sfânt“ ori „darul harului“ sau „darul cel ceresc care ne face părtaşi ai Duhului Sfânt“. Acest „dar“ este harul mântuitor acordat de Sfânta Treime în urma jertfei răscumpărătoare a lui Iisus Hristos sau chiar un „dar“ duhovnicesc, numit şi după efectele lui, ca: înfiere, sfinţire, apa Vieţii, slavă, îndumnezeire etc; - dare către templu: obolul dăruit de fiecare iudeu trecut de 20 de ani, fie că trăia în Palestina, fie în diaspora (Galileea, Corint, Roma etc.), dare care se strângea o dată pe an pentru întreţinerea cultului. Numai preoţii şi leviţii care slujeau la templu erau scutiţi de această dare. Expresia se întâlneşte numai în Matei 17, 24, unde citim: „Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (către templu) şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?“ Petru răspunde afirmativ, deşi fiii de regi erau scutiţi şi, deci, şi Iisus - „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“ (I Timotei 6, 15; Apocalipsa 17, 14; 19, 16) - putea fi scutit (Matei 17, 25). Dar ca să nu-i smintească, cum nici Petru nu plătise darea, Domnul îl trimite să arunce undiţa în mare şi în gura peştelui pe care-l va prinde întâi va găsi un statir (ban de argint) cu care să plătească darea pentru amândoi. Darea consta dintr-o monedă ebraică numită semisiclu. În Galileea, neavând la îndemână semisiclu, se plătea cu moneda greacă numită didrahma - o drahmă dublă – care avea valoarea unui semisiclu. Pentru amândoi trebuiau plătite două didrahme sau un siclu. Or, statirul sau banul de argint găsit de Petru în gura peştişorului - care nu-l putuse înghiţi - valora tocmai un statir sau două didrahme. Deci Petru, găsind statirul, a plătit darea pentru amândoi. Această datorie morală a întreţinerii cultului de credincioşi a trecut în Biserică (cf. Romani 15, 27; I Corinteni 19, 7; Galateni 6, 6). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)