Vocabular religios

ciung: omul fără o mână sau cu o mână uscată, infirmă, cum erau acei ciungi pe care Iisus îi tămăduia (Matei 15, 10, 31), ca şi pe şchiopi, orbi, muţi. Această stare putea fi din naştere, putea fi provocată de o boală sau de vreun accident care le făcea mâna improprie pentru lucru. Alte două texte vorbesc despre ciungi cu sens impropriu, oameni pe care mâna îi duce la sminteală prin furt, beţie sau desfrâu etc. În acest sens, Mântuitorul spune: „Iar dacă mâna ta te sminteşte, taie-o şi o aruncă de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viaţă (veşnică) ciung... decât având amândouă mâinile... să fii aruncat în (gheenă) focul cel veşnic“ (Matei 18, 8; Marcu 9, 43). Unii au înţeles aceste texte în sens literal şi s-au schilodit, tăindu-şi membrele sau organele care i-au smintit (mâini, picioare, ochi etc.). Or, aceste membre ale corpului sunt date omului spre lucrarea binelui şi spre înfrânarea lor de la rău. Căci răul porneşte din inimă, iar aceste mădulare sunt numai executoare ale gândurilor care pornesc din inimă şi din poftele ei. De aceea, aceste texte trebuie înţelese figurat. „Mâinile, picioarele şi ochii sunt, în cazul prezent, icoanele unor persoane din anturajul nostru (care ne sunt dragi, dar care vor să ne corupă)... Dacă, însă, aceste persoane ne-ar da nouă sminteală şi ar vrea să ne ducă la cădere, noi facem mai bine dacă rupem toate raporturile noastre cu aceste persoane, decât să cădem în ispită din cauza lor“ (Gheorghiu, „Evanghelia după Matei“, p. 547);

cârtire: răzvrătire sufletească exprimată prin murmur sau prin viu grai, ca protest împotriva lui Dumnezeu sau a slujitorilor Lui. Cârtirea este un păcat grav, ce are consecinţe dezastruoase. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că iudeii Îl căutau pe Iisus în timpul sărbătorii corturilor, făcându-se multă cârtire, unii spunând că este bun, alţii că e amăgitor (Ioan 7, 12). Într-un alt text, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe filipeni: „Toate să le faceţi fără cârtire şi fără îndoială“ (Filip 2, 14). În acelaşi sens îndeamnă şi Sfântul Apostol Petru: „Fiţi între voi iubitori de străini, fără cârtire“ (I Petru 4, 9). Iuda (16) vorbeşte despre ereticii cârtitori, care umblă după poftele lor. Verbul aminteşte, la Matei 20, 11, că primii lucrători ai viei au cârtit împotriva stăpânului care i-a tocmit. În alt text, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Nici să nu cârtiţi, cum au cârtit unii (iudeii) şi au fost nimiciţi de Pierzătorul“ (I Corinteni 10, 10). Iudeii au cârtit de multe ori împotriva lui Dumnezeu şi Moise, la apa Meriba, sau în Sinai, unde au fost pedepsiţi să moară muşcaţi de şerpi (Numeri 21, 5-9); sau cârtirea lui Core, Datan şi Abiron - cu cei 250 care i-au urmat -, pedepsiţi prin foc şi înghiţiţi de pământ (Numeri 6, 1-35); sau când au fost trimise iscoadele în Canaan (Numeri 14, 2) împotriva lui Moise şi Aaron etc. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)