Vocabular religios

Vocabular religios: cârmuire: însuşirea sau calitatea de a conduce sau a chivernisi. Cuvântul este folosit numai în I Corinteni 12, 28, enumerat între harismele apostolilor şi cele ierarhice ca un dar al Duhului Sfânt, căci zice Apostolul: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor“. Toate aceste harisme numite ierarhice erau posedate de apostoli şi au trecut asupra Bisericii şi a ierarhiei bisericeşti. Cârmuirile erau deci însuşirile sau darul păstorilor în chivernisirea celor duhovniceşti, pentru călăuzirea credincioşilor pe calea mântuirii. Această calitate sau însuşire este şi un dar natural, numărat între calităţile cerute episcopilor şi preoţilor, cărora li se cere să fie buni chivernisitori şi cârmuitori sau iconomi ai casei lor şi ai Bisericii (I Timotei 3, 4-5; 11; Tit 1, 6-7; I Petru 5, 2-3) sau ca „buni iconomi ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Corinteni 4, 1-2; Coloseni 1, 25). Darul cârmuirii îl au şi conducătorii de popoare, guvernatorii sau conducătorii de oşti;

clevetire, clevetitor: „grăire în deşert, a vorbi de toate, vrute şi nevrute, a vorbi prea mult, inutil şi cu ciudă. În acest sens, termenul este folosit de Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă (2, 1) şi de Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 12, 20), unde are chiar nuanţa de „a protesta“: „… mă tem adică de certuri, de pizmă, de mânii, de întărâtări, de clevetiri, de murmure, de îngâmfări, de tulburări…“. La fel şi la I Timotei 3, 11, II Timotei 3, 3, Tit 2, 3. Ca şi bârfirea, este un păcat al nestăpânirii şi al lipsei de răbdare. Această însuşire a transmis-o satana celor care ascultă de el şi fac voia lui şi care sunt numiţi „diavoli“, adică „clevetitori“. Aşa este numit Iuda vânzătorul: „unul dintre voi este diavol“, cum spune Mântuitorul la Cina cea de Taină (Ioan 6, 70). De aici, toţi cei ce se împotrivesc Evangheliei şi învăţăturii mântuitoare a Domnului, lăsată Bisericii, sunt numiţi „fii ai diavolului“ (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 10) sau chiar „diavoli“ (II Timotei 3, 3). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)