Vocabular religios
Aftarodochetism sau aftardochetism (graphthartos â nestricăcios; dokesis â asemănare): Erezie susţinută de Iulian de Halicarnas (sec. VI), după care trupul lui Hristos născut din Fecioara Maria a fost trupul Noului Adam, fără păcat incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Hristos este nu numai fără păcat, dar nici nu poartă urmările păcatului lui Adam, adică slăbiciunile şi afectele ei naturale. Sever de Antiohia acuza pe Iulian şi pe discipolii săi extremişti de dochetism, ceea ce ar însemna că Logosul nu Şi-a asumat o umanitate reală în starea ei căzută, cu toate urmările păcatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar în ce constă coruptibilitatea firii umane? Este naturală sau e o consecinţă a păcatului? Iulian neagă că omul e stricăcios prin fire, deci natura lui Hristos este nestricăcioasă. Împotriva acestei doctrine, Sfântul Ioan Damaschin va arătă că în Hristos nu se poate nega realitatea umană a suferinţei. El a fost liber de păcat, dar Şi-a însuşit în mod voluntar starea căzută a omului, pentru a-l elibera definitiv. În discuţiile ulterioare s-a precizat că păcatul este o boală, stricăciune (phtora) care a afectat întreaga umanitate. Nu numai greşeala şi vina lui Adam, care sunt personale, se transmit, ci şi consecinţele lor. O consecinţă a separării între om şi Dumnezeu, după păcatul lui Adam, este moartea naturală, care se moşteneşte din generaţie în generaţie. Fiecare are natură coruptă prin moştenirea greşelii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. După păcat - adică starea de separare de Dumnezeu şi de supunere sub consecinţele ei - omul are un mod de existenţă (tropos) afectat de moarte, mod care e în opoziţie cu natura şi vocaţia sa (logos). În acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricăciune şi mortalitate (pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981)