Vocabular religios

bucurie: stare de mulţumire sufletească sau de mare satisfacţie pricinuită de un mare eveniment fericit sau ca rezultat al unei activităţi jertfelnice. În Noul Testament, termenul se foloseşte de mai multe ori, cu mai multe sensuri şi cu planuri variate de existenţă. Bucuria, ca har sau ca dar obiectiv, vine de sus, de la Dumnezeu, căci Dumnezeu, care este Iubirea, este şi Pacea, şi Bucuria, şi Bunătatea de care împărtăşeşte pe cei credincioşi, revărsându-le în inimile lor prin Duhul Sfânt (Romani 5, 5). În acest sens, se spune: „Dumnezeul nădejdii vă va umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă... prin puterea Duhului Sfânt“ (Romani 15, 13). Bucuria aparţine şi lui Hristos, Care o poate produce (Evrei 12, 2) şi o împărtăşeşte şi ucenicilor, şi celor care au crezut. „Aceasta v-am spus - zice El - ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină...“ (Ioan 15, 11; 16, 24) sau: „Acum vin la Tine (Tată), ca bucuria Mea să fie deplină în ei“ (Ioan 17, 13). Această bucurie, de provenienţă cerească, este transmisă de Duhul Sfânt şi întreţinută de activitatea Lui. De aceea este numărată între „roadele Duhului“, care sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blânde-ţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22-23). Însăşi împărăţia lui Dumnezeu constă - aici şi dincolo - „în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, 17). Această bucurie de sus, împărtăşită şi însuşită prin credinţă, apoi cultivată prin ascultare de cuvântul lui Dumnezeu şi de Biserica Lui (Luca 10, 17), devine o „bucurie a credinţei“ în cei credincioşi (Fapte 8, 8; 12, 14; 13, 52; 15, 3, 32; II Corinteni 1, 15-24; 2, 3; 7, 4-13; 8, 2; Filip 1, 4, 25; 2, 2, 29; 4, 1). Creştinii filipeni sunt „bucuria şi cununa“ lui Pavel: Filip 4, 1; Coloseni 1, 2; I Tesaloniceni 2, 19-20; 3, 9; II Timotei 1, 4; Filimon 7; Evrei 10, 34; Iacov 1, 2; I Ioan 1, 4. Bucuria este produsă de fapte externe, în situaţii ca aceea a magilor, care au văzut steaua şi s-au bucurat cu bucurie ma-re (Matei 2, 10) sau a femeilor miro-nosiţe sau a ucenicilor care se bucură de Învierea Domnului (Matei 28, 8; Luca 24, 41). Cu bucurie primeşte şi pământul sămânţa (Matei 13, 20-44; marcu 4, 16; Luca 8, 13). Ca bucurii duhovniceşti găsim expresiile următoare: Ioan Botezătorul, „prietenul Mirelui“, când L-a văzut pe Acesta, spune că bucuria lui s-a împlinit (Ioan 3, 29). Cei şaptezeci de ucenici, văzând că demonii li se pleacă, s-au bucurat cu bucurie mare (Luca 10, 17). Bucuria cerească este aceea care se simte şi se trăieşte în viaţa cealaltă, după arătarea Domnului, pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte „bucuria negrăită şi preaslăvită“ (I Petru 1, 8; II Petru 3, 13). Aceasta este bucuria drepţilor, care aud fericita binecuvântare - la Judecata de Apoi - a moştenirii împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 25, 34). şi este şi bucuria îngerilor şi a sfinţilor din cer care se bucură înaintea şi împreună cu Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10). Preoţii păstoresc şi ei sufletele cu bucurie atunci când credincioşii îi ascultă şi le sunt colaboratori (Evrei 13, 17; III Ioan 4). Există şi o bucurie răutăcioasă, a lumii care se bucură când produce întristare ucenicilor lui Hristos, dar bucuria ei se va întoarce în jale, iar întristarea celor prigoniţi în bucurie (Ioan 16, 20-22; Iacov 4, 9). Creştinii se bucură şi în încercări şi suferinţe, ştiind că acestea sunt pentru Domnul (Iacov 1, 2; şi Petru 4, 12) şi spre slăvirea lor. (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)