Vocabular religios
- basm: povestire fabuloasă, legendă fantastică, imaginară, fictivă. Termenul se întâlneşte în Noul Testament de cinci ori (I Tim. 1, 4; 4, 7 ; II Tim. 4, 4; Tit 1, 14 şi II Petru 1, 16) referitor la învăţături greşite faţă de adevărurile Evangheliei şi de faptele şi evenimentele legate de viaţa lui Iisus Hristos. După cum se observă, cuvântul este folosit numai în epistolele pastorale şi în a doua a lui Petru - scrise pentru Bisericile dintre păgâni. Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, pe care-l pusese episcop în Efes, îi spune: „să porunceşti unora să nu înveţe altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cea întru credinţă“ (I Tim. 1, 4; 4, 7). După vechii comentatori, cei vizaţi de Apostolul Neamurilor aici erau acei „învăţători mincinoşi“, iudeo-gnostici, care erau împinşi de slavă deşartă şi din dorul de a avea ucenici spre a se certa cu Pavel şi de a-şi arăta pizma lor faţă de dânsul. Iar „prin basme, el nu înţelege legea..., ci vorbeşte de acele falsificări, de acele mistificări şi credinţe deşarte cu care acei falşi învăţători căutau răsturnarea sau împiedicarea credinţei. Mi se pare - zice Hrisostom - că Apostolul face aici aluzie şi la elini, când zice basme şi genealogii“ (Omilia I la I Timotei, p. 10, 11). Iudaizanţii - vrăjmaşii de moarte ai lui Pavel - se făleau cu genealogiile lor nesfârşite, sau înşirarea neamurilor de la Avraam şi David - cum zice Teodoret - şi cu diferite învăţături plăsmuite sau basme. Dar - ca şi Hrisostom - şi Teofilact spune aici că Pavel vizează nu numai pe iudaizanţi, ci şi pe gnosticii elini. „Căci basmele (miturile) erau însuşiri ale elinilor şi genealogiile zeilor mincinoşi şi ale eroilor lor, cum erau adică genealogiile Pelopidelor (de la Pelops) şi ale Cheropidelor (de la Checrops) şi altele“ („Tâlcuire la I Timotei“, trad. cit., t. III, p. 126-127). Acelaşi îndemn dă Apostolul şi lui Tit, episcopul Cretei: „Să nu dea ascultare (păstoriţii lui) basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni care se întorc de la adevăr“ (Tit 1, 14). După Hrisostom (Omilia III la Tit, p. 306) şi după Teofilact (Tâlcuiri la Epistola către Tit, t. III, p. 341), „basmele evreieşti“ sunt considerate „tâlcuirile greşite (false) ale Scripturilor“ şi alte învăţături omeneşti ale rabinilor, în afara Scripturilor. „Sfintele cărţi ale Scripturii vechi nu sunt basme. Căci cum ar fi basme acelea din care noi, creştinii, învăţăm adevărul Evangheliei? Ci basme sunt falsele tălmăciri ale dumnezeieştilor Scripturi şi cele ce se numesc predanii (repetiri) ale rabinilor, precum este talmudul şi targumul“ (Teofilact, Tâlcuire la Tit, t. III, p. 341-342). În celelalte texte, Sfântul Pavel spune: „De basmele lumeşti şi băbeşti fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă“ (I Tim. 4, 7). Sunt numite acele (învăţături) observaţii iudaice „basme lumeşti“ pe drept cuvânt, fiindcă sunt sau falsificări, sau „pentru trecere de timp - devenind vătămătoare“. „Asemenea fapte el le-a numit spurcate (lumeşti) şi băbeşti, pe de o parte fiindcă sunt învechite, iar pe de altă parte pentru că împiedică credinţa adevărată. A ţine sub groază şi frică un suflet care s-a ridicat mai presus de asemenea nimicuri, aceasta este desigur rezultatul unor porunci necurate“ (Hrisostom, Omilia XII la I Timotei, p. 101). Apostolul atrage atenţia lui Timotei „că va veni o vreme când (creştinii) nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă“ (a lui Hristos), ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme“ (II Tim. 4, 3-4). Prin cele spuse aici, Sfântul Apostol Pavel nu mai vizează, ca în textele anterioare, „basmele evreieşti“, ci pe cele gnostice şi elineşti care aveau să se înmulţească în viitor odată cu numărul sporit al învăţătorilor mincinoşi, acei „lupi răpitori“ sau „îngrozitori care nu vor cruţa turma“ (Matei 7, 15 ; Fapte 20, 29). „Ei vor gâdila auzul creştinilor cu vorbe dulci şi amăgitoare şi cu poveşti mitologice, de felul celor greceşti şi orientale arăpeşti“, depărtându-i astfel de adevărul mântuitor. Teofilact, în nota explicativă la acest text, vorbeşte de mitologii (basme) arăpeşti din Halima, Telemah, Beltodor, Erotoclid, ale lui Ovidiu, ale fetei ciobanului, ale Erofiliei, ale spânului etc., pe care le consideră pierzătoare de suflete pentru creştini. Tot aşa consideră şi Sfântul Vasile cel Mare aceste „basme“, sau povestiri mitologice, născocite de demonii cei răi care, cu glasurile cele îndulcitoare, „cheamă sufletele la pierzare. Ei spun chiar că nu este iertat creştinilor a spune basme“ (Tâlcuire la II Timotei, t. III, p. 306). Ultimul text în care se mai foloseşte termenul este cel din II Petru 1, 16. „Noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri“ - adică au fost martori oculari ai schimbării Lui la Faţă (v. 17) şi ai Învierii şi Înălţării Sale la cer. Sfântul Apostol Petru vizează aici alt fel de eretici, pe care îi numeşte mai departe „învăţători mincinoşi care vor strecura erezii pierzătoare, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat“ (2, 1). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)