Vocabular religios

- Babilon sau Vavilon: nume de cetate, întâlnit de multe ori în Noul Testament. Privit în sens literal, Babilonul este oraşul-capitală al Mesopotamiei, pe râul Eufrat, unde au fost duşi evreii în robie, de Nabucodonosor, la anul 586 î.Hr. (cf. Matei 11, 17; Fapte 7, 43). În acest Babilon istoric a predicat Sfântul Apostol Petru (an 63-64), întemeind o Biserică creştină, de unde a şi scris prima sa epistolă (cf. I Petru 5, 13) Bisericilor din Asia Mică. Acelaşi nume se foloseşte şi în sens figurat, alegoric, adesea în Apacalipsă (14, 8; 17, 5; 18, 2; 10, 21) - care este o carte profetică, cu simboluri, tipuri şi alegorii greu de înţeles şi de identificat. În toate aceste texte Babilonul - numit „cetatea cea mare“, „mama desfrânatelor“, „lăcaş al demonilor“, care „va fi aruncată în foc“ şi pustiită, „făcîndu-se dreptate proorocilor şi apostolilor ucişi în ea“ (18, 20-21) - nu mai poate fi înţeles în sens literal, ci în sens figurat, alegoric. Exegeţii consideră: unii că ar fi vorba de Roma, iar alţii că s-ar înţelege - prin Babilon - chiar Ierusalimul, care a ucis pe prooroci, iar apoi, pe Hristos şi pe unii Apostoli. Oricum, se înţelege altceva decât Babilonul istoric;

- Barabba (aram. - fiul tatălui său): numele propriu al unui tâlhar. După unii codici vechi, el purta şi supranumele de Iisus - deci „Iisus Barabba“ (Matei 27, 16). El era un iudeu periculos, căpetenie de răzvrătiţilor, tâlhar şi ucigaş (Marcu 15, 7; Luca 23, 18-19). Când a fost judecat şi osândit Domnul Hristos la moarte, în loc să-L libereze pe El, cum era obiceiul la evrei să elibereze pe cineva de Paşti, poporul evreu a eliberat pe Barabba (Marcu 15, 15; Ioan 18, 40). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)