Vocabular religios
- avere, avuţie: bunuri materiale peste strictul necesar, agonisite fie prin muncă cinstită, fie prin lăcomie şi căi nedrepte. Avuţia este un mare impediment pentru mântuire (cf. Matei 19, 21-24). Mântuitorul dă diferite îndemnuri şi pilde pentru a-i feri pe creştini de patima lăcomiei de avuţie, care este considerată ca „idololatrie“, sau „închinare la idoli“, pentru cei ce fac din „arginţi“ sau avere un dumnezeu (cf. Efeseni 5, 5; Coloseni 3, 5). Tânărulul bogat, care dorea mântuirea, Domnul Hristos îi spune: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie“ (Matei 19, 21). Sau, cu alt prilej, îndeamnă pe toţi cei bogaţi: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri“ (Luca 12, 33). Aceasta dovedeşte că prin avuţia cinstit agonisită, dacă se fac milostenii, se poate dobândi împărăţia lui Dumnezeu, cum a fost Zaheu vameşul, care a reparat întâi nedreptăţile făcute, apoi a dat săracilor „jumătate din averea sa“, dobândind mântuirea lui şi a casei sale (Luca 19, 8-9). Domnul îndeamnă iarăşi: „Feriţi-vă de lăcomie (de avuţie), căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15). Sau: „Cel ce nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu“. (Luca 14, 33). Avuţia, chiar dăruită, dacă nu este expresie a dragostei în Hristos, nimic nu foloseşte (I Corinteni 13, 3). Când primii creştini duceau viaţă comunita-ră, dispăruse de la ei noţiunea de proprietate sau de avere. Când „inima şi sufletul lor erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte“, cei mai avuţi vindeau ceea ce aveau şi depu-neau preţul la picioarele Apostolilor şi se da fiecăruia după trebuinţa sa (Fapte 4, 32, 34-35). Chiar răpirea averilor - în prigoane - ei o primeau cu bucurie (cf. Evrei 10, 34). Alte texte care mai vorbesc de avere sau avuţie sunt: Matei 24, 47, 25, 14; Luca 11, 21; 12, 44; 16, 1. Într-un singur loc, traducerea românească foloseşte termenul de „avut“, ceea ce dă alt sens, acela de „bunuri“ care nu înseamnă neapărat un surplus, ci poate reprezenta strictul necesar al cuiva, cum se vorbeşte în Evanghelia după Luca (8, 3). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)