Vocabular religios

- aşteptare - a aştepta: se găseşte în următoarele sensuri: Se zice: „Noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă“ (Gal. 5, 5); sau „După aşteptarea şi nădejdea mea...“ (Filip. 1, 20; Tit 2, 13); sau aşteptarea firii, care aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 19), în aşteptarea înfierii (v. 23). Ca substantiv verbal se vorbeşte de aşteptarea împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 15, 43; Luca 23, 51); ca a „mângâiere a lui Israel“ (Luca 2, 25) sau aşteptând mântuire (răscumpărare) în Ierusalim (Idem, v. 38, cf. Fapte 12, 11); aşteptare cu răbdare (Rom. 8, 26), sau aşteptarea 1ui Mesia Hristos (Matei 11, 3; Luca 7, 19; Ioan 6, 14) sau a Stăpânului (Matei 24, 50; Luca 12, 46); sau „aşteptarea fericitei nădejdi şi arătarea slavei lui Hristos“ (Tit 2; 13, II Cor. 1, 7). Se vorbeşte iarăşi de aşteptarea învierii morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor (Fapte 24, 15; cf. Ioan 5, 28; 1, 24); sau aşteptăm mila Domnului (Iuda 21) sau se aminteşte de cetatea cerească, de unde aşteptăm pe Mântuitorul (Filip. 3, 20). Apostolul Petru vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu când aştepta în zilele lui Noe pregătirea corabiei pentru mântuirea familiei lui (I Petru 3, 20). Iar Evanghelia vorbeşte şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, când oamenii vor muri de frică, fiindcă puterile cerurilor se vor clătina (Luca 21, 26), la sfârşitul veacului, când stihiile lumii vor pieri prin foc (II Petru 3, 7-12), după care vor apărea, fiind aşteptate, „ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea“ (II Petru 3,13). Verbul „a aştepta“ e folosit de două ori. Primul text verbal arată că pe când predica Ioan Botezătorul, dând sfaturi de îndreptare fiecărei categorii de oameni, „poporul fiind în aşteptare, se întrebau toţi despre Ioan în cugetele lor: nu cumva el este Hristosul?“ (Luca 3, 15). Un alt text arată că după tămăduirea îndrăcitului din Gadara, „când S-a întors Iisus, L-a primit mulţimea, căci toţi Îl aşteptau“ (Luca 8, 40). Alte texte: Fapte 3, 5; 10, 4, 27, 33; 28;

- august: termen folosit numai de Sfântul Evanghelist Luca (2, 1) şi tradus în latineşte prin august, titlu imperial care în Noul Testament e termen oficial, nu personal (Jacquier), adăugat lui Caius-Iulius Cezar Octavian (August), cel care a dat porunca recensământului a toată lumea din Imperiul Roman. Acest titlu a fost purtat mai apoi de împăraţii romani. Sfântul Apostol Pavel, când a fost închis la Cezareea, a cerut să fie dus la judecata Cezarului (Fapte 25, 21-25), la Roma, unde a fost condus de un soldat din Cohorta Augusta (Fapte 27, 1), după numele Augustului Împărat (Nero). Socotim însă că este mai corect a se traduce „Sevastos“ (Fapte 25, 21) prin „August“ sau „împărat“ decât prin „Cezar“, cum s-a redat în traducerile noastre, întrucât cezar este şi nume de persoană, ca termen deosebit de titlul imperial. (Omilia XV la 1 Corinteni, p. 195). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)