Vocabular religios

- ascultare - ascultător: plecare cu supunere faţă de Dumnezeu, faţă de credinţă şi faţă de Biserică şi de învăţătura Evangheliei. Ideea este redată şi prin verbul a asculta: „Nu toţi au ascultat de Evanghelie“ (Romani 10, 16). Cei ce ascultă şi se supun se numesc ascultători. Iisus Însuşi S-a făcut ascultător Tatălui (Evrei 5, 8) „până la moarte şi încă moartea de cruce“. Creştinii sunt şi ei „ascultători în toate“ (II Corinteni 2, 9); ei au „ascultarea credinţei“ (Romani 1, 5 ; 16, 26) pe care au acceptat-o şi neamurile păgâne. „Căci prin ascultarea Unuia (Hristos de Tatăl) toţi oamenii se vor îndrepta“ (Romani 5, 19), „ascultare care este spre dreptate“ (mântuire) (Idem 6, 16). Fiul Însuşi ascultă de Tatăl (Evrei 5, 8); ascultarea de Dumnezeu este dată prin Hristos, şi Acestuia, prin apostolii şi Biserica Sa (cf. Matei 10, 40; 18, 17; Luca 10, 16; Ioan 5, 24; II Corinteni 7, 15; 10, 5-6; Filimon 21). Sfântul Petru vorbeşte şi el de o întreită ascultare: creştinii, zice el, sunt „aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, întru sfinţirea de Duhul şi spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos“ (I Petru 1, 2). Prin ascultarea de Hristos, Care i-a răscumpărat şi împăcat cu Tatăl prin sângele Său, ei au devenit „copii sau fii ai ascultării“, adică „fii ascultători“ (Idem 1, 14), în „ascultarea de adevăr“, căci zice: „Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi“ (I Petru 1, 22). Ascultarea este deci condiţie a mântuirii sufletului. Astfel, se arată că Iisus Hristos, „Care S-a făcut ascultător Tatălui“, S-a făcut, prin aceasta, „celor ce-L ascultă, pricină de mântuire“ (Evrei 5, 9). Şi de El ascultă şi valurile şi marea (Matei 8, 27; Marcu 1, 27; 4, 41; Luca 8, 25). Se arată, apoi, că „mulţime de preoţi (evrei) s-au supus (au ascultat) credinţei“ (Fapte 6, 7), convertindu-se, ca şi credincioşii care s-au supus „dreptarului învăţăturii“ (Romani 6, 17) şi Evangheliei. Creştinii ascultă şi de apostolii, episcopii şi preoţii lor (Filipeni 2, 12 ; Evrei 13, 11; I Petru 5, 5). Avraam a ascultat de chemarea lui Dumnezeu (Evrei 11; 8), iar Sara a ascultat de Avraam (I Petru 3, 6). Se recomamdă, apoi, copiilor să asculte de părinţi (Efeseni 6, 1; Coloseni 3, 20) şi slugilor să asculte de stăpânii lor (Efeseni 6, 5; Coloseni 3, 22). Se spune şi de „cei ce nu ascultă, sau nu se supun Evangheliei“ şi cuvântului „apostolilor“ (II Tesaloniceni 1, 8 ; 3, 14), o ascultare de care se recomandă să ne ferim, ca să nu intrăm în osânda lor. Se vorbeşte şi de credinţa ca grăuntele de muştar, de care ascultă şi muntele (Luca 17, 6). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan Mircea, EIBMBOR, 1995)