Vocabular religios
adorare şi a adora: a aduce un cult fiinţei supreme. În Noul Testament, este vorba întotdeauna de adorarea sau de închinarea datorată adevăratului Dumnezeu; afară de Rom. 1, 25, unde cultul sau adorarea este adusă creaturii (Jacquier). Această adorare are ca act central jertfa, însoţită de post şi rugăciuni, cântări, citiri din sfintele cărţi, tămâieri, lumânări şi candele aprinse, precum şi anumite gesturi exterioare, ca: îngenuncheri, înclinarea capului sau chiar metanii; sărutarea obiectelor sfinte din casa Domnului şi însemnarea cu semnul Sfintei Cruci. În creştinismul ortodox, centrul cultului este jertfa euharistică nesângeroasă şi „închinarea în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24), precum şi dreapta învăţătură. „Şi stăruiau (creştinii) în învăţătura Apostolilor, în împărtăşirea (cu Trupul şi Sângele lui Hristos), în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2, 42). Ca substantiv, termenul de adorare este folosit de cinci ori: de trei ori cu sensul de „închinare (adorare) lui Dumnezeu“ (Ioan 6, 2 ; Rom. 9, 4), „Înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, în închinarea voastră duhovnicească“ (Rom. 12, 1); iar de două ori, cu sensul de „slujire lui Dumnezeu“ (Evr. 9, 1. 6). De asemenea, şi verbul folosit de douăzeci de ori: de patru ori în sensul de „închinare lui Dumnezeu» (Fapte 24, 14; Rom. 1, 9; Evr. 9, 9), ca o adorare plăcută: „Să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială“ (Evr. 12, 28), nu numai exterioară. Celelalte texte (16) sunt redate cu sensul de „a-I sluji lui Dumnezeu“ (Matei 4, 10; Luca 1, 79; 2,-37, 4, 8; Fapte 7, 7, 24, 14; 26, 7, 23; Rom. 1, 25; Filip. 3, 3; II Tim. 1, 3; Evr. 8, 5; 9, 14, 10, 2; Apoc. 7, 15, 22, 3). „Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului“ (Evr. 13, 10). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan Mircea, EIBMBOR, 1995)