Vocabular religios

adânc: termen indicând profunzimea, ceea ce este contrariu faţă de sus, deasupra, înalt. Cuvântul este folosit în sens propriu şi în sens figurat. În primul sens, se întâlnesc expresii ca: pământ adânc (Matei 13, 56; Marcu 4, 5) sau adâncul apei, sau când Iisus îi spune lui Petru să mâne corabia la adânc şi să lase mrejele pentru pescuit (Luca 5, 4). În alte cazuri, este întrebuinţat în sens figurat, în legătură cu: (a), dragostea omului faţă de Dumnezeu; şi (b) a Lui, faţă de lume.

a) Vorbind de dragostea datorată de creştini lui Dumnezeu şi lui Hristos-Răscumpărătorul, Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Nici moartea, nici viaţa, nici înălţimea, nici adâncul (adâncimea) nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu cea în Iisus Hristos...“ (Rom. 8, 35, 39). Dragostea a pornit de sus şi, revărsându-se în inimile noastre „prin Duhul“ (Rom. 5, 5), se întoarce ca răspuns al nostru la dragostea Lui faţă de noi. Prin adâncul care ar fi obstacol în calea iubirii noastre către Hristos se poate înţelege „puterea întunericului“ sau, cum zice Domnul, „porţile iadului“ (Matei 16, 18), cu toate mijloacele de atac - direct sau indirect - ale satanei. b) În alt loc, Apostolul, uimit de planul iconomiei mântuirii noastre, exclamă: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!“ (Rom. 11, 33). Adâncurile (tainele bogăţiei) lui Dumnezeu, numai Duhul le cercetează şi le descoperă (I Cor. 2, 10). Alte texte arată toate direcţiile în care lucrează dragostea lui Dumnezeu: „Hristos să se sălăşluiască în inimile voastre prin credinţă - zice Apostolul - aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, şi lungimea, şi adâncimea, şi înălţimea“ (Efes. 3, 17-18). Adică mărimea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care se întinde în toate spaţiile şi laturile, împăcând cu El, prin Hristos, pe cei doi într-una, omorând vrajba (Efes. 2, 14, 16), şi cele de pe pământ cu cele cereşti (Col. 1, 20); „pentru ca în numele lui Iisus să se plece tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor ele dedesubt“ (Filip. 5, 10). Se vorbeşte şi de sărăcia „adâncă“ (mare) a creştinilor din Corint, contrastând cu bogăţia dărniciei lor (II Cor. 8, 2). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan Mircea, EIBMBOR, 1995)