Vocabular religios

energii: energia are sensul de realizare sau activitate a oricărei naturi. Aplicându-l hristologiei, putem susţine că fiecare fire are voinţa şi lucrarea ei proprie, de aceea, în Hristos, trebuie să fie recunoscute două voinţe şi două lucrări naturale potrivit cu cele două firi, dumnezeiască şi omenească. Cele două lucrări sunt unite şi operează în comun una cu alta, datorită Ipostasului lor unic, în care sunt unite lucrările firii umane cu cele ale firii dumnezeieşti, arătându-se ca o lucrare teandrică. În sens general, energia este puterea lui Dumnezeu care produce mişcarea în creaturi. Pentru Sfântul Maxim, energiile divine nu sunt altceva decât raţiunile divine în acţiunea lor concretă, perceptibile la nivelul empiric al lucrurilor. Prin energii, Dumnezeu mişcă creaţia şi Se mişcă El Însuşi, rămânând totuşi nemişcat şi neschimbat. Energiile izvorăsc din dumnezeirea comună celor trei Persoane ale Treimii. Ele sunt ipostaziate, adică există deodată cu Persoanele. Energiile nu constituie o persoană, nu au ipostasul lor propriu şi nu există independent. Spre deosebire de teologia catolică latină, care inclină spre substanţialism, teologia ortodoxă înţelege harul anume ca energie şi lucrare dumnezeiască, personală şi necreată, prin care omul devine „părtaş al firii dumnezeieşti“ (II, Pt. 1, 4);

eotinale: stihiri care se cântă duminica, la Utrenie, între laude şi doxologie. Au fost alcătuite de împăratul Leon Filosoful (886-912); epectază: învăţătură dezvoltată de Sfântul Grigorie de Nyssa, potrivit căreia sufletul, fiind atras de Dumnezeu, este într-o continuă mişcare ascendentă către treptele superioare ale plenitudinii harului. Simbolul epectazei este Moise, care „nu se opreşte deloc în urcuşul său, nici nu-şi fixează limite la mişcarea sa către înălţimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia şi continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă, totdeauna, înaintând, spre una superioară“ (Sf. Grigorie de Nyssa, „Viaţa lui Moise“). Epectaza înseamnă progres în virtute şi acţiune, deoarece creştinul nu trebuie să renunţe niciodată la ceea ce a dobândit, ci trebuie să continue ceea ce a început: „Duceţi până la capăt fapta“ (II Cor. 8, 11). (pr. prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase)