Vocabular religios

apofatism (gr. apophasis-apophatikos = negaţie, prin negaţie): teologia apofatică sau calea negativă este o modalitate de cunoaştere prin negare şi înaintare proprie lui Dumnezeu, Care rămâne necunoscut şi necuprins în fiinţa Sa transcendentă. Din cauza misterului inefabil al „esenţei“ Sale personale, Dumnezeu nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin afirmare, folosind conceptele şi categoriile de timp şi spaţiu. Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ceea ce este El. Dumnezeu cel viu este incognoscibil şi incomprehensibil, în sensul că existenţa Sa personală în plenitudinea Sa este mai evidentă decât toate celelalte existente. Deşi nu este limitat de spaţiu totuşi El umple tot spaţiul. Ca metoda de cunoaştere, apofatism înseamnă evidenţa trăită a existenţei lui Dumnezeu, după ce au fost „negate“ prin transcendere, existenţele create. Propoziţiile negative despre Dumnezeu sunt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Său. Ajungând în Dumnezeu, omul îşi dă seama că Dumnezeu transcende orice fiinţă, experiază deci negarea oricărei cunoaşteri. În acest sens, conştiinţa că Dumnezeu nu poate fi cunoscut este o cunoaştere, deoarece deschide spiritul pentru unirea nemijlocită cu El.

catafatism: teologia catafatică care indică ceea ce este Dumnezeu în raport cu realităţile create, văzute, luate ca simbol al Său. Dumnezeu este deci cunoscut din prezenţă şi din lucrările Sale în Creaţie, atribuindu-I-se însuşirile acesteia. Trei activităţi ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale: creatoare, lumea însăşi dând o mărturie evidentă că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului“; proniatoare, care se exprimă în legea naturală înscrisă în raţiunea omului ca şi în legea scrisă, pe care Dumnezeu le foloseşte în mod liber pentru a-l ridica pe om de la cele văzute şi temporale la cele nevăzute şi veşnice; de judecată, întrucât Dumnezeu Se „acomodează“, adică ajută, intervine şi ceartă, atât prin cuvinte, cât şi prin evenimente. chenoză (gr. kenosis = deşertare, condiţie de smerire, de aneantizare, de umilire): „umilirea cea de bunăvoie pentru păcătoşi a Fiului lui Dumnezeu“, starea de deşertare pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare faţă de Dumnezeu-Tatăl. În Hristos, Dumnezeu devine părtaş la condiţia omului, pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. Acest act de smerenie a fost determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în pacat, care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit. În Întruparea Sa, Dumnezeu coboară la starea de om, pentru ca, astfel, Fiul lui Dumnezeu să poată fi identificat ca Fiul Omului. El S-a coborât aplecând cerurile (katabasis) pentru a arăta că iconomia mântuirii nu este o închipuire (phantasia), ci o realitate şi un fapt de ascultare. Concepţiile despre chenoză au determinat diverse curente de spiritualitate. În scrierile filocalice, chenoza este modelul umilinţei creştine, virtutea pe care diavolul o detestă cel mai mult, fiind contrară mândriei şi slavei deşarte, atitudini diabolice prin excelenţă. Se cunoaşte, de pildă, un curent ascetic care, exagerând umilirea Fiului în faptul Întrupării, a promovat o spiritualitate bazată pe anihilarea personalităţii. Chenoza este mai degrabă o atitudine de condescendenţă şi de ascultare, după chipul lui Hristos. (pr. prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase)