Zaheu, taina inimii omului şi patima invidiei

Raportându-ne onest la mărinimia şi bunătatea lui Dumnezeu arătate nouă în fiecare clipă a vieţii şi la modul în care vieţuim zi de zi, ceas de ceas, în cadrul familiei, societăţii, la serviciu sau în alte locuri, vom realiza că ne asemănăm de multe ori cu Zaheu, înainte de a se fi pocăit, lacomi, pătimaşi, nedrepţi, nestăpâniţi, dornici de îmbogăţire cu orice preţ în cele materiale şi trecătoare şi mai puţin în cele spirituale. Atât atunci, în vremea în care Mântuitorul Iisus Hristos propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21), cât şi astăzi, într-o lume postmodernă consumistă, satisfacerea poftelor, de cele mai multe ori induse, reprezintă pentru mulţi oameni adevărata libertate. Din punct de vedere creştin însă, aceasta arată o stare de aservire sau de înrobire pătimaşă a omului rupt de sursa vieţii, care este singur Dumnezeu. În acest sens, sarcina teologiei (ortodoxe) este una extrem de dificilă, într-o lume care pune accentul doar pe relevanţă, pe anything goes şi nu pe căutarea Adevărului.

Zaheu, vameşul cel lacom şi nedrept oarecând, însă îndreptat în cele din urmă, este pentru noi un exemplu viu şi actual în privinţa sensului existenţei omului pe pământ, căci ne-a demon­strat faptul că bucuria, pacea şi fericirea sufletului nu se dobândesc prin acumularea de averi materiale, că omul este mai mult decât materie şi că adevărata fericire şi împlinire este dată de bunătatea şi generozitatea sufletului.

Bine-bine, vor spune unii, dar eu nu am furat, nu am nedreptăţit pe aproapele meu, de unde atunci această asemănare cu Zaheu? Să ne amintim de un lucru esenţial, şi anume de ceea ce mărturisim atunci când aşteptăm cu frică şi cu cutremur în faţa Sfântului Altar ca să-L primim, asemenea lui Zaheu, pe Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), în casa sufletului nostru. „Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Rugăciunea a 12-a a Sfântului Ioan Gură de Aur - rânduiala Sfintei Împărtăşiri). Aşadar, nu spunem: să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi este cutare sau cutare om. Ar fi ridicol să facem asemenea presupoziţii, să arătăm cu degetul înspre aproapele, judecându-l, ca mai apoi să ne identificăm în continuare cu numele lui Hristos, creştini. De ce? Pentru că adevărata raportare a noastră, atunci când spunem din adâncul inimii (Ps. 63, 7), care este centrul ipostasului uman, că suntem cei dintâi păcătoşi, nu se face la nelegiuiţii, păcătoşii şi ticăloşii care au făcut umbră pământului în istorie, ci la Cel Unul Sfânt, Bun şi Drept, care este Dumnezeu Cel în Treime slăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Ştiind bine că inima este câmpul de luptă pentru mântuirea noastră, ea căutând o simţire, pe de o parte înţelegătoare, iar pe de altă parte dumnezeiască, neavând odihnă până când Domnul nu Se sălăşluieşte în ea, Mântuitorul Iisus Hristos, Duhovnicul şi Doctorul desăvârşit, prin bunătatea Sa copleşitoare, a străpuns întunericul lăcomiei care pusese stăpânire pe Zaheu, scoţând la lumină crâmpeiul de bunătate ce rămăsese în sufletul său, iar aceasta, odată descoperită, va lumina cu putere întreaga sa fiinţă, producând roadele mult aşteptate de Domnul său: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Astfel, prin marea Sa bunătate arătată făpturii umane decăzute, Domnul Iisus Hristos preface inima în biserică a Dumnezeirii Sale, capabilă să renunţe la egoism şi să lucreze virtutea.

Observăm însă că în tot acest context de recuperare şi reabilitare a celui pierdut îşi face apariţia, subtil (căci se mirau şi murmurau, nu strigau) şi perfid (căci se credeau îndreptăţiţi să judece), duhul sau patima invidiei. De două ori era invidiat Zaheu de conaţionali. O dată pentru că era bogat, a doua oară pentru că Iisus l-a onorat, intrând şi rămânând în casa lui. Invidia este, în general, o întristare pentru bunăstarea aproapelui, dar şi pentru calităţile pe care cineva le posedă. Sfântul Vasile cel Mare spunea că binefacerile îl îmblânzesc pe duşman, pe invidios şi pe răutăcios binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult: „Pe care fiară nu o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii, însă, se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă”. Ceea ce nu ştiau „judecătorii” lui Zaheu era faptul că Iisus nu văzuse în el doar un om mic de statură sau un simplu curios urcat într-un sicomor, ci un suflet zbuciumat, dar dornic de schimbare spirituală. Ei cunoşteau faptele rele ale vameşului, nu însă şi schimbările imediate sau stările sale duhovniceşti. În acest sens, tot Marele Vasile sublinia într-una din omiliile sale că „după cum vulturii se îndreaptă spre locu­rile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice...” (Omilia a XI-a, V, „Despre invidie”).

În concluzie, putem spune că Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă răbdător pe fiecare dintre noi să se întoarcă de la păcat şi să îmbrăţişeze o viaţă curată. Adesea, convertirea noastră se produce nu pentru că am fost mustraţi sau pedepsiţi, ci pentru că ni s-a arătat multă bunătate şi cinste pe care nu le meritam. Mulţi oameni, cu toate că sunt mai păcătoşi decât alţii, spunem noi, o duc bine sau, cu alte cuvinte, primesc daruri multe de la Dumnezeu. Tocmai acest lucru îi face pe unii să se întrebe şi să murmure: cum de aceşti oameni atât de răi, de lacomi şi de păcătoşi sunt mai fericiţi decât alţii care sunt drepţi? Explicaţia o găsim în însăşi viaţa lui Zaheu. Dumnezeu aşteaptă ca dărnicia, bunătatea şi mila Sa arătate păcătoşilor să-i determine pe aceştia să-şi schimbe modul de a trăi, de a gândi şi de a se raporta la semeni şi la Sine. Căci El iubeşte pe toţi oamenii şi doreşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Însă modul în care El alege să-i mântuiască este adesea neconform cu gândirea şi priceperea noastră.