„Zbor” către înalturi
Cenaclul a fost și a rămas o agora, în care intelighenția se întâlnește spre a țese climate culturale, supunând dezbaterii și judecății critice făptuirea pe felurite tărâmuri ale creației, literar, muzical, plastic, spre a cita doar câteva dintre domeniile cele zămislitoare de opere ale patrimoniului spiritual. Cenaclul nu-i doar o pepinieră de viitori izvoditori ai frumosului în feluritele lui întruchipări, deși această dimensiune este una importantă. Este un for de care au nevoie și autorii consacrați, ca să aibă un feed-back realmente necesar înainte de a da drumul în lume oului de aur. Poate fi și mirungere. Ce altceva s-a petrecut la Junimea când, poftit de Eminescu, Creangă a citit „Soacra cu trei nurori” și a rupt nu inima târgului, ci pe cea a acelei simandicoase adunări? Suna cetirea acelei povești țesute cu fir de aur și argint parcă a ceva neauzit. Scrierea dascălului era fermecătoare printr-o limbă ce aduna toate miresmele din vechime ale graiului poporal, așezându-le, spre a străluci solar, într-o măiestrită și nepereche bijuterie literară. Se născuse povestitorul de poveste, unic, irepetabil.
În „Amintiri de la «Junimea» din Iași”, George Panu imortaliza acest moment memorabil: „Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la țară. Când a venit Creangă la «Junimea» și și-a citit el singur poveștile a fost o adevărată sărbătoare”. La fel se întâmpla la „Viața Românească”, la „Masa umbrelor”, unde acei meșteri mari, calfe și zidari, se înfățișau smeriți cu foile înnegrite de când nu se mai văzuseră strânși laolaltă în redacție. Așa, după o primblare cu pluta pe Bistrița, în vremea vacanței la mănăstiri a cercului viețist, la întoarcerea în Iași, la cea dintâi reuniune la redacție, Sadoveanu s-a prezentat cu notele sale de călătorie, cele ce aveau să uimească nu atât cu scriitura cea vrăjită, binecunoscută și mult prețuită de toată lumea, ci prin revelarea felului în care Conu Mihai elabora. Cât călătoriseră cu plutele pe vijelioasa Bistriță, scriitorul nu scosese aproape o vorbă, dar strânsese cu ochii, cu urechile, cu sufletul și mintea desagi de impresii, lucruri pe care nimeni altul nu le observase, ci doar el, ca să le toarne în bronzul cuvântului nepereche. Asemănător se desfășurau lucrurile și la „Zburătorul”, cenaclul dirijat cu baghetă magică de Eugen Lovinescu, sau mai târziu în București, la Cenaclul „Luceafărul”, ori la „Cenaclul de Luni”, în Iași, la Cenaclul de la Casa Tineretului și Studenților, pre numele lui „Nicolae Labiș”, care i-a avut printre membri pe Marin Sorescu, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu, și unde am avut și eu curajul să-mi înving sfiala și să citesc proză în anii studenției mele, 1961-1966. Discuțiile de după lectură, pline de civilitate, cu unele excepții, nu erau nici pe departe de tămâiere, ci de confruntare critică de multe ori fără de menajamente, însă în respectul deplin al valorii. Tocmai asta face ca un asemenea mediu să fie indispensabil actului de creație, mai bine zis cântăririi lui după săvârșire, menire ce i-a menținut actualitatea de-a lungul timpului.
Fălticenii au tradiție în materie. Aurel George Stino, în amintirile sale, pe care le-am publicat în „Grădina liniștii”; prima ediție, pe care am îngrijit-o, a apărut la Editura Junimea în 1974, a doua, revăzută și adăugită la Editura Pim, în 2022, evocă asemenea dialoguri peripatetice pe marginea unor creații literare, ce-l aveau la pupitru pe Eugen Lovinescu. Se întâmpla în timpul Primului Război Mondial. Întâiul cenaclu postbelic, într-un context politic defel prielnic, a avut norocul unui mentor providențial, profesorul și teologul Vasile Gh. Popa. M-am aflat printre combatanți și am tras foloase a căror însemnătate am deslușit-o mai târziu. Cenaclul purta numele divinului critic Eugen Lovinescu. Din păcate, eminentul dascăl și îndrumător a fost întemnițat de regimul comunist și misia lui nobilă a fost dusă onorabil mai departe de tânăra profesoară de română Mioara Gafencu. Așa că întemeierea, la inițiativa profesorului Constantin Bulboacă, a Cenaclului „Nicolae Labiș”, găzduit de Colegiul Național „Nicu Gane”, la invitația directorului Codrin Bența, adică în acea vatră care a odrăslit condeierii cu care se mândresc Fălticenii, se înscrie în continuarea unei prețioase tradiții. E demn de semnalat că, destul de repede, s-a strâns câtă frunză și iarbă, lume ce se consacră slujirii verbului, aspirând să o facă tot mai iscusit și cu har. Ca să fie cunoscută producțiunea literară a acestei adunări de condeieri, diriguitorii acesteia s-au gândit să creeze o publicație menită să găzduiască nu doar din creațiunile beletristice ale membrilor cenaclului, ci și exegeze privitoare la peisajul literar românesc și universal. Revista lansată nu demult de cenacliștii fălticeneni de azi în peisajul revuistic românesc, aflat cam în suferință, e nava pe puntea căreia sunt chemați să navigheze căutătorii de glorie de aici. E mai ales pentru ucenicii întru ale scrisului, cei mai mulți elevi ai Colegiului Național „Nicu Gane”, un cadru generos de școlire în tainele meșteșugului scriitoricesc. Revista, ce tocmai a ieșit în lume cu primul ei număr, se numește metaforic „Zbor”, ceea ce presupune ridicarea de la sol și plutirea în tării. De tăria talentului, puterii de muncă și exigenței critice, de care vor da dovadă cenacliștii din târgul celest al Folticenilor, depinde înălțimea zborului. Noi îl dorim cât văzduhul. Adică să se făptuiască dorirea cea din inimă a surorii cea dragă a lui Nicolae Labiș, Margareta, care astfel glăsuiește pe prima pagină a noii publicații: „Urez revistei Cenaclului literar «Nicolae Labiș» din Fălticeni un zbor înalt pe cerul senin al inspirației creatoare”.