Documentar
180 de ani de la apariţia „Vestitorului bisericesc”

180 de ani de la apariţia „Vestitorului bisericesc”

Pr. Nicolae Dascălu, 08 Ianuarie 2019

Anul 2019 vine cu semnificaţii aniversare pentru presa din ţara noastră. În anul 1829 apăreau primele numere din „Curierul românesc”, editat de Ion Heliade-Rădulescu la Bucureşti, şi din „Albina românească” a lui Gheorghe Asachi, la Iaşi. Un deceniu mai târziu, la 7 ianuarie 1839, vedea lumina tiparului, la Buzău, „Vestitorul bisericesc”, publicaţie săptămânală realizată de ierodiaconul Dionisie Romano şi de profesorul Gavriil Munteanu.

Chiar dacă în cronologia presei româneşti „Calendarul dintâi” al dascălului Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului, tipărit în 1731, este considerat punctul de început, publicaţiile periodice de la noi cu ediţii de durată vor apărea abia în secolul următor.

Cu adevărat deschizătoare de drumuri sunt cele două periodice care apar aproape simultan în Principate, în pofida multor dificultăţi, în anul 1829. Primul ziar din Muntenia, „Curierul românesc”, având ca fondator, editor şi proprietar pe scriitorul şi profesorul Ion Heliade-Rădulescu, apare din aprilie 1829 până în 1850 la Bucureşti. În prima serie a acestei gazete politice, comerciale și administrative erau publicate unul sau chiar patru exemplare pe săptămână.

La Iaşi, cărturarul Gheorghe Asachi scotea, de la 1 iunie 1829, „Albina românească”, o gazetă politico-literară, săptămânală. Primul periodic în limba română din Moldova îşi propunea să publice „politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice, actele despre folositoare aflări”. Cu suplimentul literar „Alăuta românească”, „Albina” va continua să apară, cu unele întreruperi, până la începutul anului 1850.

Într-o serie de articole publicate în „România literară”, în 1855, Mihail Kogălniceanu releva funcţiile de informare şi de educare ale presei în societate. Dezvoltarea presei din întreaga lume o aseamănă rolului locomotivei cu aburi în transporturi, pentru că: „Presa este ehul (ecoul) prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate; prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descopere în vreo parte a lumii se răspândeşte pe toată întinderea globului şi se face proprietatea omenirii întregi...”

Kogălniceanu elogiază rolul educativ al celor două periodice: „«Curierul» şi «Albina» au răspândit, în starea de mijloc mai ales, mai multe idei, mai multe nobile credinţe, mai multă învăţătură decât însuşi şcoalele naţionale...” Dincolo de munţi, la Braşov, se alătura, din 1836, „Gazeta de Transilvania” a lui George Bariţiu.

Primul periodic bisericesc

În acest context al ideilor înnoitoare din societate, oamenii Bisericii nu au stat deoparte. Cei mai activi au fost doi inimoşi profesori ardeleni care îşi desfăşurau activitatea la Buzău. Unul dintre ei, Dionisie Romano, era din Săliştea Sibiului, călugăr de Neamţ şcolit la Bucureşti, ucenic al Episcopului Ilarion al Argeşului, „profesor naţional”. Celălalt, Gavriil Munteanu, un tânăr profesor născut în Alba, cu studii de drept și filosofie la Cluj, venit în Țara Românească pentru a susține învăță­mântul în limba națională.

La 18 decembrie 1838, cei doi redactori publică o „înştiinţare” răspândită în toate provinciile româneşti prin care anunţă că „supt însemnaţii, cu începerea anului viitor, voesc să dea la lumină o foae religioasă şi morală subt numele de mai sus”. După ce arată că „trebuinţa unei asemenea foi este cunoscută de tot omul care preţuieşte religia şi cunoaşte puterea moralului”, constată că „şi gustul de cetire s’a întins şi se întinde din zi în zi mai mult, precum în clasele celelalte asemenea şi între cler”. Cum „o foae de colorul acesta ne lipsea până acum, deaceia sub însemnaţii socotesc că întreprinderea aceasta să nu fie fără vreme şi se linguşesc cu nădejdea că foaea lor va fi bine venită înaintea publicului iubitor de cetire”.

Foaia va apărea o dată pe săptămână şi va cuprinde „povestiri, anecdote, sentenţii şi tot felul de articole religioase şi morale şi alte înştiinţări din lăuntru şi d ’afară care se ating de sfera ei, ori au raport cu scoposul care şi l’a pus: de a hrăni duhul religios şi moral ce a caracterizat totd’auna pe naţia Românească”.

Foaia anunţată apare de sub teascurile tipografiei Episcopiei Buzăului, cu următorul titlu: „Vestitorul bisericesc, Gazetă religioasă şi morală, Sâmbătă, No. 1, 7 ianuarie 1839, Această foae împreună cu o jumătate coală în octavo ese odată pe săptămână, Sâmbăta. Prenumeraţia se face în Bucureşti la D: Secretarul Canţelarii sf. Mitropolii. La D: Inspectorul Seminarului şi la D: Iosif Romanov. Iar în judeţe la C. Otcârmuiri; şi la D: D: Profesori publici. Preţul prenumeranţii pentru amândouă foile este un galben împărătesc pe an”.

„Suplimentul” anunţat în înştiinţare era redactat de Gavriil Munteanu, dând, pe lângă fiecare număr, o jumătate de coală, me­ditații religioase, traduceri din „Stunden der Andacht zur Beförderung Wahren Christentums und häuschlicher Gottesverherung”.

Între entuziasm și dificultăți ca la orice început

Cu un format de 25 x 20 cm, 4 pagini, numerotarea paginilor în continuare de la un număr la altul, „Vestitorul bisericesc” va pleca săptămânal, de la tipografia Episcopiei Buzăului către abonații din toată țara, în anii 1839-1840. Au fost publicate câte 51 de numere în fiecare an. Privit acum, de către cititorii obișnuiți cu imprimate policrome, ziarul pare modest. Cu două-trei articole pe număr, tipărit pe două coloane cu caractere chirilice, fără imagini (dagherotipul era noutate și în Franța în acei ani), periodicul buzoian atrage totuși atenția cărturarilor timpului.

Presa românească din vremea respectivă înregistrează în termeni elogioşi evenimentul apariţiei ziarului. Este semnalat de „Curierul literar”, „Albina românească”, iar „Gazeta de Transilvania” scrie: „nu puţin folos se va pricinui din această foae în mijlocul clerului, cum şi a fiecărui român”.

Primul număr se deschidea cu un articol dedicat frățietății creș­tine, „Dragoste în vremea iernei”, iar în numerele următoare sunt abordate teme de educație morală și de apologetică: „Planul de îmbu­nătățire morală a lui B. Franklin” (no. 2), „Binele covârșește totdeauna răul” (no. 3), „Dovezi din toate zilele ce ne dă Dumnezeu pentru pronia Sa” (no. 6), „Armonia între lumea firescă și lumea morală” (no. 10), ș.a.m.d. „Vestitorul bisericesc” publică sentenţii, anecdote şi foarte multe traduceri din franţuzeşte, făcute de Dionisie Romano, un iscusit traducător din „Satobrian, Dictioner Filosofic, Dictioner Teologic, Burdallu, Masilon”. De asemenea, vor vedea lumina tiparului traduceri făcute de elevi ai seminarului eparhial, cuvântări la diferite ocazii ale: Episcopului Ilarion al Argeşului, arhim. Eufrosin Poteca, insp. Ierotei al Seminarului din Bucureşti ș.a.

La începutul anului II, redacţia tipărea o nouă „înştiinţare” prin care aducea mulţumiri prenumeranţilor „atât celor Bisericeşti cât şi celor Politiceşti” şi „credincioasă scoposului ce şi l’a propus, se va sili cu toate puterile a nu se depărta de dânsul”. Gazeta şi suplimentul vor avea un format ceva mai mare, iar preţul va fi tot „cumpătat”, acelaşi de anul trecut. Caracterul static și poate prea didactic al publicației, dar și lipsa de interes din partea preoţilor au contribuit la încetarea apariţiei ziarului, la sfârşitul anului 1840.

Doi dascăli ardeleni în Principate

Cu puțin timp mai înainte de revoluția de la 1848 și de Unirea Principatelor Române din 1859, experimentul primului periodic bisericesc de la noi are drept prota­goniști doi ardeleni cărturari veniți în Principate. Cine erau aceștia?

Dionisie Romano (1806-1873), născut la Săliștea Sibiului, călugărit la Neamț, elev la „Sfântul Sava” din București, ucenic al Episcopului Ilarion al Argeșului, este un autodidact și un râvnitor tipograf, traducător și profesor la Buzău și București. Pasiunea pentru tipar l-a făcut să fie zețar la „Curierul românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu. Autor de manuale școlare, profesor și director la Seminarul Central, înflăcărat luptător pentru Unire, stareț la Mănăstirea Neamț, egumen la Sadova, Dionisie Romano va ajunge episcop la Buzău și va lucra cu mult spor pentru ctitorirea de biserici, școli și așezăminte sociale. Se numără între membrii de onoare ai Academiei Române. O bogată monografie, de 425 de pagini, a fost alcătuită în memoria lui de pr. Gabriel Cocora și publicată în 2006 la Buzău. Nicolae Iorga l-a numit pe Dionisie Romano „un simbol al unității culturale româ­nești” și „un harnic trezitor de cultură”.

Gavriil Munteanu (1812-1869) era originar din Vingard (Alba), satul copilăriei lui Șt. O. Iosif. Cu studii la Alba-Iulia și la Cluj, foarte bun cunoscător al limbilor clasice, greaca și latina, el s-a dedicat de tânăr învățământului românesc. Profesor înnoitor la București, Buzău și Râmnic, din 1850 desfă­șoa­ră o rodnică activitate la gimnaziul românesc din Brașov, ca profesor, iar din 1853 ca director. Autor al mai multor manuale școlare, al unui dicționar român-german, traducător din limbile clasice, realizator al antologiei „Carte de lectură românească”, Gavriil Munteanu face parte din galeria marilor cărturari patrioți ai neamului nostru. Va fi membru fondator al Societății Academice Române, din partea Transilvaniei. Prietenul, mentorul și biograful său George Barițiu va spune despre el: „a fost unul dintre bărbații cei mai emi­nenți și mai devotați pentru patria lor”.

Reper pentru jurnalismul bisericesc

Momentul 7 ianuarie 1839 rămâne în istoria Bisericii și a jurnalismului românesc un punct de reper. Peste câțiva ani își va începe rodnica activitate la Sibiu foaia șaguniană „Telegraful Român”, urmată de multe alte publicații mai mărunte în Transilvania. Revista oficială „Biserica Ortodoxă Română” la București, „Candela” la Cernăuți, „Luminătorul” la Chi­șinău și numeroase publicații eparhiale, parohiale sau mănăsti­rești au continuat tradiția jurnalismului misionar al Bisericii, deschisă de „Vestitorul” buzoian în 1939. O mărturie de recunoaștere a începuturilor presei bisericești a fost și în decembrie 1989, atunci când la Patriarhia Română apărea primul număr din „Vestitorul Ortodoxiei”. Și, iată, au trecut deja 30 de ani de atunci, prilej pentru o altă aniversare de istoria presei.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!