„În familia numeroasă, bucuriile sunt mai multe”

„În familia numeroasă, bucuriile sunt mai multe”

Augustin Păunoiu, 07 Octombrie 2018

„În fluxul vieții debordante a familiei m-am simțit întotdeauna copleșit de măreția darurilor dumne­zeiești”, afirmă părintele Vasile Mihoc, profesor la Facultatea de Teologie «Sfântul Andrei Şaguna» din Sibiu. Este un mare apărător al valorilor familiei creștine și o face cu îndreptățirea celui care provine dintr-o familie cu 10 copii, sfinția sa având la rândul său 13 copii, iar frații părintelui având, de asemenea, familii numeroase. „Familia este cadrul firesc și minunat nu numai al dobândirii bucuriilor celor mai autentice și mai înalte, ci și al împărtășirii reciproce a bucuriei”, mai spune sfinția sa.

Părinte profesor, ce înseamnă pentru sfinția voastră familia, cea în care sunteți tată? Cum o per­cepeți? Ce v-a oferit ea? Ce i-ați dăruit?

Dumnezeu l-a creat pe om pentru comuniune. În primul rând, pentru comuniunea familială. Suntem ceea ce suntem în special prin familia pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Pot spune că am avut necontenit, în viața mea, confirmarea acestui mare adevăr revelat în Sfintele Scripturi și mărturisit neabătut de Sfânta noastră Biserică, anume că familia este un dar de la Dumnezeu. Așa se spune despre soția bună (și despre soțul bun), că este darul lui Dumnezeu (Pilde 19, 14; cf. 12, 4; 18, 22; 31, 10-31), pe care un tânăr sau o tânără îl primește și trebuie să-l caute și să-l îmbrățișeze ca atare; și tot așa se spune despre copiii familiei credincioase (Ps. 126, 3-5; 127, 3-4), care sunt „moștenire de la Domnul”, „răsplată”, „binecuvântare”.

Toți ai noștri – și mă gândesc la fiecare familie de oameni credincioși – ne sunt daruri de Sus, dar nu niște daruri trecătoare și relative, ci daruri permanente și mereu în creștere, prin care fiecare trăim mereu „epactaze”, adică acele „întinderi înain­te” spre ceea ce este desăvârșit. Nici nu poate fi altfel, văzând și contribuind fiecare la creșterea trupească a copiilor, dar și năzuind continuu spre creșterea duhovnicească a fiecărui membru al familiei. Și ce poate fi mai frumos și mai dătător de speranță decât această creștere, la care nu asistăm pasiv, ci fiecare, prin harul lui Dumnezeu, cu partea noastră de contribuție!

În fluxul vieții debordante a familiei m-am simțit întotdeauna copleșit de măreția darurilor dumnezeiești – căci, într-adevăr, cum frumos spunea Nicolae Steinhardt, Dumnezeu este un „boier”, Care nu poate dărui decât cu cea mai mare generozitate – și niciodată îndeajuns de vrednic și de folositor în a-mi împlini și micile mele îndatoriri.

Aveți o familie numeroasă. Cum se trăiesc aici bucuriile, dar și necazurile, grijile față de copii? Nu v-ați simțit niciodată copleșit de ele?

Desigur că în familia numeroasă bucuriile sunt mai multe. E ceva firesc, căci mai mulți sunt cei care contribuie la ele. „Unde-s doi puterea crește”, spune frumos poetul. Soțul și soția uniți prin Taina Căsătoriei sunt o forță cu mult mai mare decât dacă ai aduna puterile individuale (trupești și sufletești) ale celor doi. Acesta este darul dumnezeiesc al Căsătoriei creștine. Vedem de atâtea ori tineri care-și lungesc singurătatea, dar într-o evidentă lipsă de progres, pe toate planurile. Totul se schimbă însă atunci când se căsătoresc și poți consta­ta cum înflorește viața lor împreună, inclusiv pe plan material. Venind copiii, sporesc și darurile, și împlinirile, în toate aspectele vieții.

Bucuriile adevărate sunt numai cele împărtășite. Familia este cadrul firesc – și minunat – nu numai al dobândirii bucuriilor celor mai autentice și mai înalte, ci și al împărtășirii reciproce a ­bucuriei. Tinerii căsătoriți, începând să înțeleagă, și înțelegând tot mai mult pe zi ce trece darul pe care-l reprezintă celălalt pentru fiecare dintre ei, simt o tot mai mare recunoștință față de Dumnezeu pentru acest dar. Soția sau soțul le devine astfel tot mai scump, fiecare dintre ei crescând în conștiința că trebuie să fie atenți în a înconjura cu toată grija și cu tot mai multă iubire și prețuire darul de mare preț de care s-au învrednicit. Iar copiii sunt minunate – o, cât de mari și minunate! – daruri pentru amândoi. În această atmosferă de ­înaltă prețuire a tuturor de către toți, copiii se nasc și trăiesc într-o adevărată școală a iubirii, deci, inclusiv, o școală a bucuriei. Căci, într-adevăr, în lista paulină a roadelor Duhului Sfânt revărsate în viața credincioșilor, bucuria însoțește dragostea și îi urmează nemijlocit: „Iar roada Duhului ­este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5, 22-23). Am dat citatul integral pentru că, putem observa, Apostolul Pavel dă prioritate, în lista sa de „roade ale Duhului”, virtuților care zidesc comuniunea, deci prin care se zidește și comuniunea familială.

Cât despre necazuri, ele nu pot lipsi din viața nici unui pământean. Dar ele sunt ușor de purtat împreună. Având copii mai mulți (13 copii, la care se adaugă 12 nurori și gineri, cu copiii lor, adică cei 36 de nepoți, incluzând și nepoțica a cărei naștere o așteptăm), nu numai că am sporit în ceea ce privește experiența vieții, dar am avut mereu bucuria de a înfrunta greutățile împreună, „în echipă”, cum îmi place să spun. Ceea ce face ca dificultățile să fie considerate, de fiecare dată, la adevărata lor dimensiune (adică nu exagerate și ridicate la măsura unor obstacole de netrecut) și, cu ajutorul Domnului, depășite.

De ce avem nevoie de familie ca mod de viețuire în societate? Cum putem investi în familie și ce beneficii vom avea de aici?

Răspunsul la prima întrebare ni-l dă Scriptura încă din relatarea privind crearea familiei: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). Ceea ce spune Dumnezeu atunci, la creație, se verifică mereu, în întreaga istorie umană. Alternativa „singurătății omului pe pământ” este familia; iar ajutorul potrivit pentru bărbat este femeia, tot așa cum ajutorul potrivit pentru femeie este bărbatul. Ce minunată completare reciprocă, ce desăvârșită armonizare, în vederea realizării reciproce și în vederea împlinirii poruncii divine: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți!” (Facerea 1, 28).

Fără familia în acest înțeles, autentic și înalt, nu există nici viață socială în adevăratul înțeles al cuvântului. Familia este nucleul societății. Cum poate exista o societate bine constituită fără procentul necesar de astfel de nuclee bine închegate? Orice structură socială care a avut conștiința și dorința progresului a încurajat familia, a investit în familie. Familia sănătoasă este baza și garanția unei sănătoase vieți sociale. Este un adevăr care nu are nevoie de argumentare. Întreaga experiență umană, întreaga istorie a umanității arată că decăderea vieții de familie înseamnă ruina societății și, dimpotrivă, demersul social autentic pentru întărirea familiei, prin legislație, prin educație, prin sprijin de tot felul, asigură consolidarea vieții sociale și sporirea binelui comun și individual.

Ce rol a avut și cum v-a influențat în viața dumneavoastră, la maturitate, familia în care v-ați născut?

Familia, în care m-am născut al treilea copil, a devenit o familie cu zece copii. Având părinți foarte credincioși, familia noastră a devenit, într-adevăr, o școală a iubirii. Viața nu era ușoară, căci m-am născut în timpul regimului stalinist, când nu numai că munca era grea și crunt exploatată, dar asupra tuturor planau mereu amenin­țarea și pericolul celor mai cumplite reprimări. Părinții noștri au cunoscut din plin aceste reprimări. În familia noastră s-a muncit mult, astfel încât am învățat de la început importanța și valoarea muncii stăruitoare și disciplinate, dar și bucuria culesului roadelor, chiar când mare parte din acestea ne erau răpite samavolnic. Era muncă de „șase zile” pe săptămână, după porunca divină, dar și sărbătorile erau sărbători, pline de lumină și frumusețe. Nu le pot uita niciodată. De multe ori m-am gândit dacă putem crea și noi, ca intelectuali și cu mijloace mai multe, acea minunată atmosferă de ­bucurie și de adevărată sărbătoare de care ne bucuram în familia țărănească a părinților noștri. Duminica și în sărbători erau singurele zile când casa se încuia, căci mergeam cu toții, mari și mici, la biserică. Ceea ce a și făcut să ne îndrăgostim, noi, copiii, de biserică și s-o prețuim la valoarea-i negrăit de înaltă. Ceea ce va fi determinant pentru viața noastră. Astfel încât, rând pe rând, fiecare dintre cei șase băieți ai familiei am devenit preoți, iar trei dintre surorile noastre au devenit soții de preoți.

Părinții noștri ne-au iubit foarte mult. Din această iubire ne-au dăruit totul și, mai ales, ne-au zidit în suflet iubirea față de Dumnezeu și față de semeni. Am avut mereu în viața mea conștiința acestui mare dar pe care ni l-au făcut și care s-a dovedit mereu a fi moștenirea cea mai de preț. De aceea, noi, copiii lor, le-am purtat și le purtăm și acum cea mai mare recunoștință. Îi pomenim mereu, cu atâta dragoste. Tatăl meu ne-a părăsit mai devreme, în 1996. Mama mea a trecut la Domnul acum aproape cinci ani, la o vârstă frumoasă (peste 93 de ani). Nu demult, fratele meu cel mai mic, părintele Dimitrie, care a rămas cu casa foarte aproape de ea, îmi spunea cu lacrimi: „Cât îmi lipsește mama!” Cu sufletul însă toți i-am fost cum nu se poate mai aproape. Și tuturor ne lipsesc și tata, și mama atât de mult. Dar tot atât de mult ne sunt prezenți în sufletul nostru, al tuturor copiilor lor, în amintire și în pomenire.

Care ar fi remediul pentru oprirea destrămării familiilor, pentru reducerea divorțurilor?

Remediul este ascultarea chemării înțelepciunii (a se vedea Pilde 8, 1 și urm.). Deteriorarea vieții oamenilor, sub toate aspectele, vine din îndepărtarea de Dumnezeu și din nesocotirea poruncilor Sale. „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7). Cei lipsiți de frica de Dumnezeu, ca unii care n-au fost formați în cunoașterea și în respectarea rânduielii divine, nesocotind poruncile dumnezeiești, cad ușor în ispita celui rău, crezând că vor putea să-și găsească fericirea în altă parte decât în familia pe care o au deja, părăsindu-și cu ușurătate soția/soțul și copiii, făcând victime și devenind ei înșiși victime. O, câte victime face vrăjmașul cel rău și viclean, care urăște familia, cum urăște tot ceea ce a creat Dumnezeu, și care-și împlinește și pe această cale lucrarea sa distrugătoare.

Mântuitorul Însuși, în fața ușurătății unor interpretări rabinice privind divorțul, citează referatul din cartea Facerii despre crearea bărbatului și a femeii și despre unirea celor doi „într-un trup” (Facerea 1, 27; 2, 24) și adaugă, ca o concluzie de ne­zdruncinat: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6). Adevărata edu­cație a copiilor și adevărata îndrumare a tinerilor sunt o educație și o îndrumare pentru familie. Iar fundamentul acestei educații și al îndrumării pentru familie este acest cuvânt dumnezeiesc, confirmat, iată, de Mântuitorul Hristos și mărturisit în învățătura și în întreaga rânduială canonică a Bisericii.

Care sunt datoriile care ne revin față de cei care ne-au născut atunci când suntem deja la casa noastră, cu propriii copii?

Porunca a cincea din Decalog: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșirea 20, 12 și loc. par.) nu-și încetează vreodată valabilitatea. Cinstirea implică iubirea și purtarea de grijă față de părinți. Mântuitorul condamnă grava abatere a interpretării rabinice după care cel ce zicea „Corban”, adică dădea vistieriei templului ceea ce ar fi trebuit să dea părinților, se socotea scutit de a ajuta (inclusiv material) pe părinții săi (Marcu 7, 11-12). „Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate”, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 1; cf. Coloseni 3, 20), după care citează porunca a cincea despre îndatorirea cinstirii părinților (Efeseni 6, 2-3).

Cât suferă părinții care sunt nesocotiți de copiii lor! Ba unii sunt jigniți și chiar loviți de cei care ar trebui să-i prețuiască, să-i cinstească și să-i iubească.

Cinstirea și iubirea față de părinți nu încetează nici la plecarea din lume a acestora. Când ai descoperit cu adevărat sensul și valoarea poruncii divine, vei crește mereu în iubirea față de părinți și îi vei iubi și după moartea lor, cinstindu-le memoria, iubindu-i plin de recunoștință și avându-i necontenit în rugăciunea ta către Domnul și în pomenirea la Sfântul Altar.

Cum trebuie să ne raportăm la devierile sexuale prezente în societatea contemporană? Cum să explicăm copiilor noștri aceste comportamente străine de morala creștină, de etosul românesc în general?

Construirea unei familii autentice, în care să aibă loc și să fie primiți cu dragoste și cu bucurie toți copiii pe care Dumnezeu voiește să-i dăruiască acestei familii, apoi creșterea copiilor în frica și în ascultarea Domnului – iată cea mai bună și cea mai sigură cale de a pregăti copiii pentru a face față unor astfel de comportamente și provocări din partea altora. Cred că cea mai importantă este formarea pozitivă a copiilor în ceea ce privește credința și morala creștină, o formare prin care ei să poată discerne coerența desăvârșită a credinței ortodoxe și faptul că poruncile dumnezeiești sunt în favoarea noastră, căci Dumnezeu, Care ne-a creat, le-a dat ca unele care sunt potrivite firii noastre înseși. „Știu că porunca Lui viață veșnică este”, zice Mântuitorul Hristos (In 12, 50).

Luminați și întăriți cu învățătura dumnezeiască, copiii vor putea ușor discerne abaterile de la normalitate, le vor califica în consecință și vor ști să se ferească de rătăcirile care le pun în primejdie atât viața trupească, cât și pe cea duhovnicească. Eu cred că abordarea mai mult negativă a acestor aspecte, cu insistența asupra răului care, într-adevăr, se etalează cu atâta îndrăzneală și pare atât de prezent și atât de puternic, ne face să nu apreciem la adevărata măsură puterea binelui și să nu vedem îndeajuns exemplele pozitive și, mai presus de toate, minunata lucrare dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor, în Biserică, în familiile cu viață duhovnicească și în acele sectoare ale societății în care lupta cea bună prevalează și aduce roade frumoase.

Este atât de importantă educația de calitate, în familie, în Biserică, în școală etc. Și este mereu necesară formarea cu atenție și cu stăruință a formatorilor, a educatorilor, a viitorilor părinți și a părinților înșiși. Menționez că în fiecare an sunt invitat în Polonia la o conferință a taților de familie. În ultimii doi ani am avut la această conferință, de fiecare dată, peste o mie de tați. Acum doi ani a fost prezent chiar și tatăl președintelui țării.

Există astăzi un concept invocat la orice pas în societate. Este vorba de tole­ranță. Curios, acest termen nu apare în predica Mântuitorului Hristos în Noul Testament. Nicicând Hristos nu a spus: „Fericiți cei toleranți”. Ce presupune toleranța? Are ea vreun corespondent creștin?

Cred că cel mai potrivit corespondent creștin pentru „tole­ranță” este „îngăduința”. Aceasta nu înseamnă tolerarea răului, a păcatului, ci o comportare prevenitoare față de fratele sau aproapele mai puțin cunoscător sau mai puțin experimentat și realizat în ceea ce privește viața sa duhovnicească. Nu este vorba nicidecum de vreun compromis cu păcatul, cu decăderea, cu răul din viața cuiva. Este vorba de îngăduință în vederea creșterii, a progresului său pe calea mântuirii, pentru a-și depăși nepu­tințele și pentru a se ridica la o măsură mai înaltă. Mântuitorul nu îngăduie jumătăți de măsură. În finalul primei părți a Predicii de pe Munte, după ce arată măsura mai presus de măsură a împlinirii poruncilor la care ne cheamă Evanghelia, porunca Sa este: „Fiți, dar, voi, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

În cartea Genezei, în capitolul 1, 27, se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut bărbat și femeie. Ce înseamnă să negăm datul biologic, identitatea noastră de gen și să considerăm că din punct de vedere sexual putem fi ceea ce dorim și simțim? Dacă omul nu este bărbat sau femeie, atunci ce poate fi?

Sfântul Apostol Pavel opune „legea lui Dumnezeu” (Romani 7, 22), adică legea înscrisă în ființa umană prin creație, „legii păcatului” (Romani 7, 23-25) care s-a cuibărit în mădularele omului ca urmare a căderii primordiale a lui Adam și căderilor personale. Una este ceea ce dorim potrivit firii noastre nealterate și cu totul alta este dorința „cărnii”, adică a ființei umane căzute sub puterea păcatului. De această din urmă putere ne-a izbăvit Hristos, prin jertfa Sa de pe Cruce. Uniți cu El, în biruința Crucii, vom fi izbăviți de sub puterea păcatului și a morții.

Epistola Apostolului Pavel către Romani identifică cu mare claritate căderea în poftele împotriva firii drept o consecință a păcatului, în special a idolatriei. Un „de aceea” și un „pentru aceea”, cu sens cauzal, arată cum, schimbând „slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios” și „adevărul lui Dumnezeu” cu „slujirea făpturii”, oamenii au atins culmea decăderii prin păcatele împotriva firii: „De aceea Dumnezeu i-a dat necu­răției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile între ei... Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 23-27).

„Evoluția” etică a omului și a societății în prezent și în viitorul apropiat duce către slăbirea legăturilor care conferă omului stabilitate, și anume religia, familia, patria, tradițiile culturale. Mai e posibilă salvarea identității de gen ca bărbat și femeie, a moralei, a familiei, a Bisericii și a sfințeniei vieții? Cum?

Bineînțeles că această salvare este posibilă! Păcatul și decăderea religios-morală nu au și nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Misiunea Bisericii este de a aduce salvarea (mântuirea) lui Hristos omului devenit victimă a păcatului și lumii care zace sub păcat. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 17). Lumea antică atât de marcată de păcat (să ne gândim, de pildă, numai la legile împăratului Octavian August vizând întărirea vieții de familie, atât de marcată și atunci, la începutul erei creștine, de adultere, de mulțimea divorțurilor, ca și, nu mai puțin, de păcatele împotriva firii) a fost regenerată prin predicarea Evangheliei și prin mărturisirea, până la martiriu, de către Biserică și de către creștinii acelor vremuri, a adevărului mântuitor al Evangheliei lui Hristos.

Misiunea pare grea. Și este, într-adevăr, grea. Nici la începuturile Creștinismului n-a fost deloc ușoară. Biruința lui Hristos, a Evangheliei Sale, a Bisericii Sale este însă neîndoielnică. De conștiința acestei biruințe trebuie să fie deplin conștienți și însu­flețiți toți cei chemați și trimiși să vestească Evanghelia „la toată făptura” (Marcu 16, 15). Căci „credința vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17), mărturisit de Biserică, de preoții și de credincioșii ei.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!