Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Îndemnuri ale Sfântului Vasile cel Mare către tineri
Fiecare dintre noi am beneficiat, atunci când eram tineri, de sfaturile și exemplul personal al unor oameni cu experiență. Faptul că aceste sfaturi au fost date la momentul potrivit ne‑a schimbat viața într‑un mod care nu poate fi exprimat în cuvinte. Însă toate sfaturile bune pe care le‑am primit au prins rădăcini în inima noastră pentru că au fost date tot din inimă de cei care ne doreau tot binele. La toate aceste momente fericite ale existenței noastre, putem adăuga și sfaturile nemuritoare ale Sfinților Părinți care au fost adresate tinerilor, dintre care se evidențiază cele ale Sfântului Vasile cel Mare.
În faimoasa sa Omilie către tineri, Sfântul Vasile cel Mare a evidențiat importanța studierii culturii antice pentru tinerii din vremea sa. Această aserțiune se regăsește în toate tratatele de patrologie și în orice studiu dedicat importanței studierii științelor și literaturii din vremea în care trăiești și utilizării informațiilor și cunoștințelor pentru a sluji credinței. Însă aceste remarci sunt seci și impersonale. Sfântul Vasile cel Mare urmărea un scop mult mai înalt în momentul în care a scris această omilie cu un stil direct, impregnat de o bunătate paternă, așa cum reiese încă din primul paragraf: „Multe sunt, copiilor, pricinile care mă îndeamnă să vă vorbesc despre lucrurile pe care le socot cele mai bune și le cred a vă fi de folos de le veți urma. Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut și participarea din destul și la bucuriile și la neplăcerile vieții, dascăli în multe privințe, m‑au făcut să am experiența lucrurilor omenești, așa că sunt în stare să arăt și celor care acum își încep viața care‑i cea mai bună cale. Prin înrudirea de sânge sunt pentru voi îndată după cei ce v‑au născut și vă iubesc tot atât de mult ca și părinții voștri” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII‑a către tineri Cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor elini, I, în: „Scrieri”, vol. II, Părinți și Scriitori Bisericești, 17, trad. pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 566). Vârsta, încercările și experiența acumulată sunt „sursele” sfaturilor bune pe care el dorea să le ofere tinerilor. Aceste sfaturi erau, în mare măsură, legate de educație și cultivarea minții, dar conțineau, de asemenea, îndemnuri la virtute, la găsirea propriului țel în viață și mergeau până la detalii privitoare la austeritatea îmbrăcăminții și creionarea comportamentului în societate. „Vârsta” constituie primul criteriu prin care putem separa persoanele pricepute și care ne pot oferi un sfat bun când suntem tineri de cele care nu au înțelepciunea necesară pentru a ni‑l oferi. Însă nu poate și nu trebuie să fie singurul criteriu pentru că, odată cu bătrânețea, nu vine întotdeauna și înțelepciunea. Din contră, unele persoane nu acumulează mare lucru de‑a lungul anilor sau au doar deprinderi rele de care trebuie să ne ferim. „Încercările” prin care a trecut o persoană constituie un criteriu mult mai valid, pentru că vorbim de situații care s‑au consumat și au o soluție adecvată deja procurată. Însă tinerii rareori pot să se folosească de acest criteriu, preferând să încerce și ei să treacă prin aceleași probleme și să facă aceleași greșeli decât să se spună despre ei că sunt simpli „pioni” ai adulților. Așadar, mai rămâne numai al treilea criteriu, și anume „experiența”. Nu este suficient să fii bătrân și să fi trecut prin multe încercări în cursul vieții, doar experiența dialogului și a discernământului te va face să vorbești așa cum trebuie și când trebuie. De aceea, marii înțelepți creștini nu erau doar bătrâni și nici doar încercați în cuptorul ispitelor, ci și pricepuți în cuvânt și iubitori de aproapele, ceea ce făcea ca tot ceea ce spuneau să fie atractiv și pentru cei tineri.
Modelul benefic pentru tineri
Așadar, „experiența” este cea care face diferența și care ne ajută să‑i formăm pe tineri cu răbdare. Așa cum ne spune și poetul grec Hesiod, citat de Sfântul Vasile cel Mare: „Cel mai bun este omul care, prin el însuși, știe ce trebuie să facă; bun este și acela care urmează celor spuse de alții; dar cel care nu‑i în stare nici de una, nici de alta, în toate‑i nefolositor” (Hesiod, Lucrări și zile, 293‑297, apud Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XXII‑a către tineri, I, p. 566). Însă prea puțini oameni pot, în mod natural și neajutați de nimeni, să ajungă la o mare înțelepciune. Majoritatea au nevoie de exemple vii, de persoane pregătite și deschise, dornice să le ajute să‑și cultive această comoară netrecută a înțelepciunii. Aceste persoane însă nu pot poseda o simplă înțelepciune lumească, ci trebuie să aibă și darurile virtuților creștine, în caz contrar vor reprezenta cel mult „șabloane”, nicidecum modele demne de a fi urmate. Desigur, mulți putem să ne gândim la profesori sau rude care ne‑au învățat lucruri utile chiar dacă nu aveau o credință profundă în Dumnezeu și nu erau creștini practicanți, dar nici unul nu poate să se gândească la un fapt fundamental învățat de la acești oameni. Înțelepciunea pe care trebuie să o dobândim în această lume nu este una trupească și pământească, ci în primul rând una cerească. Tot ceea ce facem ne pregătește într‑un fel sau altul pentru viața veșnică și depinde doar de noi ce fel de modele ne alegem pentru a ne face din viața veșnică un rai sau un iad. Așa cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare: „Noi, copiilor, gândim că viața aceasta omenească n‑are absolut nici o valoare și nici nu socotim și nici nu numim în general bine ceea ce se sfârșește în această viață pământească. Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului, nici frumusețea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârșit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit și nici nu admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe și facem totul pentru pregătirea altei vieți. Susținem că trebuie să iubim și să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieți, iar pe cele care nu țintesc spre viața aceea, să le trecem cu vederea, ca fără de valoare” (Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XXII‑a către tineri, I, p. 567).
Viața veșnică se dobândește prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Atât timp cât învățăm la școală și în viață cum să dobândim anumite cunoștințe și le folosim nu într‑un scop egoist, ci spre folosul tuturor și spre slava lui Dumnezeu, atunci lucrurile vor merge în regulă, ordonat și exact. Însă, dacă ne folosim de tot ceea ce am dobândit pentru a deveni prizonieri ai slavei deșarte, pentru a ne mândri, pentru a‑i face pe ceilalți să ne invidieze și să sufere din pricina cunoștințelor noastre dobândite într‑un mod incorect (a se vedea scandalurile cu diplomele contrafăcute!), atunci, desigur, nu lucrăm spre a dobândi viața veșnică fericită, ci pe cea plină de întristare și suspin a celor din iad.