Îngrijirea bolnavilor în Imperiul Bizantin

Alexandru Briciu, 05 Mai 2012

Grija pentru sănătatea bolnavilor din Bizanţ a constituit o latură importantă a activităţii filantropice a Bisericii, a Imperiului şi a oamenilor înstăriţi. În interviul de faţă, istoricul Ekaterini Mitsiou, cercetător la Institutul pentru Studii Bizantine al Academiei de Ştiinţe din Austria, ne vorbeşte despre modul în care s-a dezvoltat asistenţa medicală în Răsăritul creştin şi cum s-a implicat Biserica aici.

Cum se manifesta grija faţă de suferinţa aproapelui în Imperiul Bizantin?

Filantropia a fost pentru creştinii din perioada primară o virtute foarte importantă şi era privită drept o expresie a iubirii creştineşti de aproapele. Creştinii urmăreau să ajute în special pe cei fără familie, iar acţiunile filantropice se adresau problemelor celor aflaţi în nevoi, precum văduve, orfani, cerşetori sau călători. Unul dintre exemplele care au impresionat lumea păgână a fost chiar această grijă specială pe care creştinii au arătat-o bolnavilor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre nevoia de a-i îngriji pe cei care nu-şi pot purta de grijă, în timp ce Sfântul Grigorie de Nazianz arată că boala nu face distincţie între oamenii din diferite pături sociale, însă este mai grea pentru săraci, deoarece îi privează de capacitatea de a munci şi de a-şi asigura cele necesare traiului atunci când sunt bolnavi.

Arhiepiscopul Cezareii Capadociei însuşi cerceta pe cei bolnavi şi le îngrijea rănile

Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre "Vasiliada" întemeiată de Sfântul Vasile cel Mare.

În înfiinţarea şi organizarea spitalelor din Bizanţ un rol important l-a jucat Sfântul Vasile cel Mare, îndeobşte cunoscut pentru aşa-numita "Vasiliada", pe care a întemeiat-o după anul 370 în suburbiile Cezareei Capadociei. Totuşi, aspectul şi activitatea acestui aşezământ au fost îndelung dezbătute. Deşi este posibil să fi fost influenţat de activităţile caritabile ale comunităţilor adepţilor lui Eustaţiu, putem afirma acum că facilităţile spitalului au reprezentat o adevărată inovaţie a Sfântului Vasile cel Mare. Vasiliada nu era doar o clădire, ci mai degrabă un complex de edificii caritabile. Activităţile filantropice erau concentrate în următoarele domenii principale: îngrijirea săracilor, străinilor, oamenilor fără adăpost, orfanilor, bătrânilor, neputincioşilor şi bolnavilor. Acesta este motivul pentru care ansamblul includea facilităţi pentru bolnavi şi o leprozerie, alături de o casă de primire a săracilor, un cămin de găzduire a călătorilor şi oamenilor fără adăpost şi un orfelinat. Acest mănunchi de chilii monastice şi clădiri filantropice erau puse sub ascultarea unui singur stareţ. Sfântul Vasile cel Mare folosea termenul "ptocheion" (azil pentru săraci) pentru a descrie Vasiliada, în timp ce Sfântul Grigorie de Nazianz o descria drept un oraş. Putem presupune că majoritatea oamenilor ce locuiau acolo erau cei în nevoi, de vreme ce comunităţile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare nu erau foarte mari, maximum 30 de persoane. Vasile angaja doctori şi infirmieri pentru spital, în timp ce însuşi cerceta pe cei bolnavi şi le îngrijea rănile.

Era acesta un caz izolat, sau au existat şi alte mănăstiri cu astfel de preocupări?

Sunt multe alte cazuri consemnate de episcopi care nu se mulţumeau să fie doar vindecători ai sufletului şi doctori spirituali. Sfântul Ioan Gură de Aur a construit o serie de spitale în Constantinopol, fiecare organizat cu personal alcătuit din doi preoţi, medici, bucătari şi alte persoane dedicate vieţii ascetice. Sfântul Ioan cel Milostiv (610-619) a întemeiat multe spitale în Alexandria, unde doctorii tratau săracii. Sfântul Andrei Criteanul (†740) a înfiinţat un spital cunoscut drept "xenon", dotat din propriile sale venituri. Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, episcopul Nicomidiei (†840), cerceta pacienţii în spital, oferindu-le daruri şi exprimându-şi dragostea şi smerenia prin spălarea personală a leproşilor.

Nu doar episcopii au purtat grijă de bolnavi. De asemenea, mănăstirile ofereau adăpost şi vindecau oameni bolnavi care aveau nevoie de ajutor. Am văzut deja că Sfântul Vasile cel Mare a adăugat Vasiliada unei comunităţi monastice. Mănăstirile ofereau încă din primii ani ai creştinismului vindecare prin îngrijire medicală profesionistă sau prin voluntari. Spre exemplu, Abu Mina, complexul de mănăstiri din Egipt, conţinea o casă de îngrijire unde mulţi bolnavi erau trataţi, probabil nu de către personal cu pregătire medicală. Spitalele pentru monahi erau localizate în incinta mănăstirii, în timp ce pentru laici facilităţile erau organizate în afara zidurilor. Acestea din urmă erau întemeiate de monahi, înalţi oficiali sau chiar împăraţi şi erau susţinute de mănăstire. Exemple de spitale în mănăstirile bizantine încă mai dăinuie în Meteora - Mănăstirile "Schimbarea la Faţă" şi Varlaam şi Mănăstirea Pentele din Attica.

Spitalul Mănăstirii Patocrator din Constantinopol - 60 de paturi împărţite pe 5 secţii

Îngrijirea nevoiaşilor cădea doar pe umerii Bisericii, sau existau şi alte instituţii preocupate de acest aspect?

Nu trebuie să presupunem că grija pentru bolnavi în Bizanţ era lăsată doar în mâinile Bisericii. Activitatea filantropică şi în special îngrijirea bolnavilor reprezentau un interes al statului şi chiar al persoanelor înstărite. Este bine cunoscut că împăratul Justinian a construit sau renovat numeroase spitale în multe oraşe ale Imperiului şi, evident, în Constantinopol. În capitala bizantină unele dintre spitalele cunoscute din perioada de început sau medie a Bizanţului au fost "Euboulou", "Sfânta Irina" din Perama, "Cosma" şi "Damian", "Myrelaiou", cel din complexul Mangana şi xenon Hristodotes. Din perioada târzie a Bizanţului avem informaţii despre un spital în cadrul mănăstirii de maici din Libos (1294-1303), care a fost renovat de Teodora Paleologhina. Conţinea 12 paturi pentru 55 de pacienţi, 3 doctori şi personal auxiliar. Alţi aristocraţi sau negustori înstăriţi, precum Mihail Glabas Tarchaneiotes din secolul al XIII-lea şi Gudeles de la sfârşitul secolului al XIV-lea, au clădit chiar şi în vremuri dificile pentru imperiu spitale în Constantinopol.

Două dintre cele mai impunătoare spitale ale perioadei bizantine au fost xenonul (casă de primire a străinilor, n.r.) lui Sampson şi cel din cadrul Mănăstirii Pantocrator. Arhondaricul Sampson a fost considerat de unii cercetători a fi construit în secolul al VI-lea, dar s-a dovedit că înfiinţarea sa datează din secolul al IV-lea. A fost localizat între bisericile "Sfânta Sofia" şi "Sfânta Irina" şi a fost reconstruit de împăratul Justinian după revolta Nika, din 532. Distrus într-un incendiu în 563, a fost din nou restaurat. După cucerirea Constantinopolului în timpul Cruciadei a IV-a, în 1204, xenonul a fost ocupat de cavalerii ospitalieri. Dar este încă neclar dacă a dăinuit până la căderea Bizanţului. Spitalul includea o clinică oftalmologică şi o cameră de operaţii din secolul al VII-lea, iar înainte de această perioadă medicii superiori (archiatroi) din Constantinopol supravegheau tratamentul pacienţilor în saloane.

Cu toate acestea, nici măcar un spital precum cel al lui Sampson nu putea atinge dotarea spitalului din Mănăstirea Pantokrator (azi Zeyrek Kilise Camii). Avea o capacitate de 60 de paturi împărţite în 5 saloane/clinici: chirurgie, oftalmologie, ginecologie şi două clinici pentru medicină generală. În fiecare salon erau desemnaţi doi doctori ne-rezidenţi, care lucrau în luni alternative şi un personal auxiliar alcătuit din asistenţi şi infirmieri. Salonul femeilor avea, în plus, o doctoriţă. Personalul era consolidat de un farmacist-şef, trei droghişti, doi preoţi şi un profesor de medicină.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!