Întâmplări din Principatele Române frământate de revoluţia eteristă

Ion Mitican, 05 Martie 2008

Aşa cum arătam în „ziarul Lumina“ din 26 februarie 2008, după sosirea generalului Alexandru Ipsilanti la Iaşi, în ziua de 22 februarie 1821, oraşul s-a umplut de tineri eterişti şi arnăuţi (luptători tocmiţi) veniţi din ţările vecine şi din Muntenia pentru a se înscrie în batalioanele de „volintiri“ ce se formau, se pregăteau şi se înarmau la mănăstirea Galata, unde era Statul Major al Eteriei. Capitala Moldovei devenise centrul principal de conducere al mişcării de eliberare a Greciei de sub ocupaţia otomană.

Începerea revoluţiei se proclama la 27 februarie (stil vechi), în faţa bisericii „Sf. Trei Ierarhi“, când întreaga armată eteristă în uniforme strălucitoare, de faţă cu mulţime de privitori, asculta cuvintele generalului Ipsilanti, anunţând începerea luptei de eliberare, după care mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, a sfinţit steagurile şi i-a încins lui Ipsilanti sabia la brâu, deşi la Iaşi erau mai mulţi arhimandriţi greci, majoritatea marilor mănăstiri fiind închinate bisericilor de la muntele Athos sau Sfântului Mormânt.

Gestul lui Veniamin Costachi fusese un act de mare curaj şi de neîntrecută importanţă, căci domnitorul Mihai Suţu, „trup şi suflet cu mişcarea“, nu participa la sfeştanie, iar unii dintre marii boieri ai Moldovei nu încuviinţau fapta mitropolitului. Socoteau că întâistătătorul bisericii Moldovei lega astfel soarta ţării de cea a Eteriei şi aveau să urmeze înfricoşătoare pedepse ale puterii suzerane. Alţii erau intrigaţi de faptul că unii dintre musafirii de peste graniţă, arnăuţii năimiţi ce „năvăliseră înarmaţi în ţară“ (A. D. Xenopol), nu aveau purtări „de creştini“, ucigând turci nevinovaţi, săvârşind jafuri, luând arme, lucruri şi cai din ogrăzi şi din grajdurile boiereşti. Intervenind la domnitor, boierii au cerut lui Ipsilanti ordine în trupele sale şi curmarea persecuţiilor şi omorurilor, cât şi înapoierea lucrurilor şi cailor sechestraţi sau plata lor. Mulţi dintre cei persecutaţi găsiseră adăpost la marii boieri (între care Roznovanu) şi la consulul austriac.

„Mă ridic din cenuşă“

Momentul de la „Sf. Trei Ierarhi“, al începerii revoluţiei, l-a descris generalul rus Inzov, scriind că prinţul Suţu ar fi cerut mitropolitului, încă din ziua precedentă, să oficieze duminică, 27 februarie, sfinţirea steagurilor şi a trupelor eteriste. „Pentru aceasta, armata a fost adunată la ora fixată şi prinţul Ipsilanti cu cei doi fraţi ai săi, precum şi prinţul (cneazul) Cantacuzino, colonel în retragere, cu alţii înalţi dregători au intrat înarmaţi în biserică. În timpul liturghiei s-au împărtăşit cu sfintele taine; steagurile lor sunt de culoare albastră închisă, având pe o parte o cruce de aur, iar pe cealaltă o flacără care se ridică din cenuşă şi din care zboară Fenixul, cu inscripţia: „mă ridic din cenuşă.“

După sfinţirea steagurilor, acestea au fost împărţite trupelor şi, pe Uliţa Mare, în faţa intrării la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, sub turnul în care clopotele băteau neîncetat, s-a petrecut cea dintâi defilarea a trupelor Revoluţiei Eteriei. În frunte se afla „Batalionul sacru“, format din mavrofori: „tinerii greci plini de entuziasm dornici să se jertfească pe altarul Patriei“ (A. D. Xenopol). „Erau îmbrăcaţi într-o uniformă specială, neagră, cu capul de mort la chivere şi la braţ semn că se înfrăţiseră cu moartea pentru eliberarea patriei şi nu aveau decât un gând: Victorie sau moarte“ (Inzov). Mulţi erau studenţii Academiei domneşti din Iaşi şi Bucureşti sau intelectuali instruiţi în universităţile europene, înregimentaţi voluntari sub steagul revoluţiei de eliberare naţională.

Urmau exemplul Iphygeniei, fiica lui Agamemnon, căruia, înaintea luptei cu Troia, i s-a cerut de profetul Chalcus să-şi sacrifice fata zeiţei Diana, ca jertfă pentru victorie. Ascultător, dar zdrobit de durere, a convins-o să se urce pe rug, unde dânsa a strigat înlăcrimată: „Mor pentru fericirea Greciei.“

Imnul Revoluţiei al lui Rigas Velestinlis şi „Marseillesa“ răsunau din toate piepturile, iar fanfara dădea elan miilor de participanţi şi tinerilor ce mărşăluiau pe Uliţa Mare, călcând apăsat, gata de luptă, în iureşul cântecului devenit crez de victorie:

„Sculaţi, copii ai elenilor!/ Vremea gloriei a venit…“

(„Allons, efants de la Patrie/ Le jour de gloire est arrivee“...)

În rând cu susţinătorii mişcării, mitropolitul oferea şi el Eteriei ajutorul său: un luptător echipat pe seama sa şi patru „telegari“, pentru care generalul Ipsilanti îşi arăta recunoştinţa la 28 februarie, printr-o scrisoare: „Sărut cu respect sfânta dreaptă a Sfinţiei Tale.“

La 12 martie, a mulţumit şi conducerea „Eforiei amicilor din Iaşi“ (a societăţii Eteria), în frunte cu Serafim Treierarhitul (stareţul Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“), pentru ajutorul de 10.000 de ducaţi „oferit de mitropolit pentru eliberarea Greciei“.

Alte informaţii lăsa posterităţii colonelul Liprandi, descriind caftanele negre scurte ale mavroforilor, drapelele cu crucea, fenixul şi inscripţia de luptă. „Preoţii greci se distingeau printr-o însufleţire deosebită: călări înarmaţi cu crucea în mână, ei galopau neîncetat în toate părţile şi, însufleţiţi de un nemărginit patriotism, asemănător cu fanatismul, îndemnau poporul la arme.“

„Cartea de afurisenie şi blestem“, trimisă prin consulul rus

După organizarea trupelor la Galata, în ziua de 1 martie 1821, generalul Ipsilanti şi adjunctul său, colonelul Cantacuzino, împreună cu vreo 3.000 de luptători greci, bulgari, sârbi, albanezi, porneau prin Târgu Frumos spre Bucureşti, în vederea unirii forţelor cu trupele lui Tudor Vladimirescu, conducătorul răscoalei valahe. Alt corp de armată mergea prin Bârlad. După vreo opt zile, ajungeau la Focşani, continuând drumul.

În acest entuziasm, al declanşării revoluţiei în plină acţiune, veneau şi decepţiile. La 28 februarie 1821, se afla în Iaşi că „Sfânta Alianţă“ a marilor Puteri, înfiinţată de Austria, Prusia şi Rusia pentru apărarea religioasă, nu sprijinea mişcarea lui Ipsilanti şi a lui Tudor Vladimirescu şi ceruse ţarului să păstreze pacea încheiată cu Turcia. Drept consecinţă, ţarul ceruse lui Ipsilanti înapoierea. Astfel, conducerea Moldovei se vedea lăsată singură, de izbelişte, şi învinovăţită de încurajarea şi susţinerea răzmeriţei. Ajutorul militar al „unei mari puteri străine“, anunţat de Ipsilanti, nu se confirma, afirmaţiile sale rămânând fără susţinere.

Rămas descoperit, singur, răspunzător pentru fapta sa, la sfârşitul lui martie, mitropolitul Veniamin Costachi primea, prin consulul rus şi boierul Roznovanu, „Cartea de afurisenie şi blestem“, slobozită la 11 martie de patriarhul Grigore al Constantinopolului şi membrii sinodului (vreo 21), împotriva celor care porniseră răscoala. Conţinutul cărţii era neîndurător şi se cerea „a fi publicat şi citit tuturor locuitorilor din Moldova, prin biserici, ceia ce a şi făcut mitropolitul Veniamin“ (C. Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei Moldovei“).

Cartea considerată a fi scrisă „la poruncă“ severă sau „ordonată“, numea mişcarea eteristă „anticreştinească“, fapt pentru care toţi slujitorii bisericilor ortodoxe, inclusiv mitropolitul Veniamin, trebuiau s-o condamne şi s-o blesteme, pentru a stârni dezaprobarea întregului popor împotriva răsculaţilor. Pe cele două pagini scrise greceşte „Grigore, arhiepiscop al Constantinocetăţii şi a toată lumea patriarh,“ arăta că Eteria şi domnitorul Mihail Suţu, „pe care împăratul l-au înălţat în trepte, l-au îmbogăţit, l-au ocrotit“, împreună cu Alexandru Ipsilanti, au făcut mare rău creştinătăţii şi a celor de Dumnezeu rânduite, „căci şi biserica şi neamul îi are urâţi şi aruncă asupra lor cele mai osândite blestemuri“. Ca pe nişte mădulare putrede îi are dezbinaţi despre viaţa creştinească curată şi sănătoasă, ca pe nişte călcători ai dumnezeieştilor legi şi apostoliceştilor orânduiri, afurisiţi sunt şi blestemaţi şi neiertaţi şi nedezlegaţi după moarte şi supuşi veşniciei anatemei. Pietrele, lemnele şi fierul fie dezlegate, iar ei nicidecum, desfăcându-se pământul să-i înghită… Facă-să cerul cel deasupra lor de aramă şi pământul cel de sub picioarele lor de fier… Cază peste capetele lor fulgerele urgii... Facă-se fii lor sărmani şi femeile lor văduve… ştergându-se numele lor… îngerul să-i gonească cu sabie de foc.“ Şi tot aşa în două pagini pline de blesteme înfricoşătoare.

După îngrozitoarele blestemuri, cartea se termina cu ameninţarea directă, adresată mitropolitului, că „dacă nu va face întocmai, nu veţi arăta cu lucrul, sârguinţa şi silinţa spre întoarcerea celor rătăciţi“ va fi oprit de la slujba arhierească.

Pe lângă cartea de blestem, primea şi o scrisoare personală, în care „numai nu-i zicea eterist“ (C. Erbiceanu, „Istoria Mitropoliei“) şi-i cerea să-i întoarcă pe cei trecuţi la Eterie prin „jurământul satanic“, altfel aşteptându-l caterisirea şi greaua pedeapsă: „dacă nu te vei grăbi, te vei vedea căzut din gradul ierahic“.

Uciderea patriarhului de la Constantinopol şi a întregului sinod

Executându-se, la 1 aprilie mitropolitul Veniamin Costachi răspundea Prea Înaltului ordin, arătând că blestemul s-a făcut cunoscut credincioşilor citindu-se în toate bisericile.

Peste câteva zile, venea vestea că la Istanbul izbucniseră mari tulburări între populaţia locală majoritară şi locuitorii greci, interveniseră soldaţii, vizirul a fost schimbat (10 aprilie), patriarhul şi arhiereii din sinod spânzuraţi, oraşul devenind „un înfricoşător iad“, cum scria un martor la 13 aprilie. Patriarhul Grigore, născut la Moreea în 1739 şi aflat la a treia alegere din 1818, fusese acuzat de sprijinire a răsculaţilor eterişti, între care şi acei din locul naşterii sale, unde izbucnise, de asemenea, mişcarea eteristă.

Uciderea patriarhului fiind considerată un mare păcat şi o gravă ofensă la adresa bisericii ortodoxe, în Odessa a început susţinerea făţişă a mişcării şi, drept consecinţă, acolo s-au organizat mari funeralii pentru slăvirea osânditului (Lukia Droulia, „Philhellenisme“, Atena, 1974).

Vremuri grele şi la Iaşi

Speriaţi de consecinţele ce aveau să urmeze, boierii ieşeni şi-au strâns în pripă catrafusele şi au plecat spre Bucovina, în Austria, şi către zonele de carantină înfiinţate la Sculeni, pe malul rusesc al Prutului, pentru adăpostirea refugiaţilor, înainte de a li se acorda intrarea în ţară.

În luna aprilie, Iaşii trăiau zile grele. Înspăimântaţi de pedepsele grele ce se aşteptau din partea Înaltei Porţi, care îşi trimisese oştile peste Dunăre, dregătorii Curţii Domneşti fugeau căutând, disperaţi, adăpost în toate părţile.

La 29 martie, a părăsit capitala Iaşilor şi domnitorul Mihail Suţu care, la începutul revoltei, se visase stăpânitor al Moldovei şi al Munteniei unde colegul său, Alexandru Suţu, îşi dăduse duhul muncit de gânduri negre. Plecând, lăsase ţara pe seama unei „căimăcănii“ formate din câţiva boieri şi condusă de mitropolitul Veniamin Costachi.

Preocupat de asigurarea hranei locuitorilor Moldovei, dânsul chema sătenii să nu piardă „vremea cea bună a lucrării pământului“ şi-i îndemna să facă semănăturile cuvenite apoi se muta şi el la o moşie a Mitropoliei, peste Prut (Colincăuţi), de unde ţinea legătură permanentă cu sfetnicii prin intermediul unor emisari. O parte dintre boierii retraşi în Bucovina, în frunte cu vornicul Teodor Balş, cereau Înaltei Porţi numirea unui nou domnitor.

Oraşul era pustiit şi condus de un eterist

În oraşul pustiit luase conducerea un emisar al lui Ipsilanti, şi anume căpitanul Constantin Pendedeca, în chip de guvernator, cu misiunea să ţină ordinea şi să formeze un nou corp de luptători, dar dânsul nu se dovedea vrednic. Îl ajutau arhimandritul grec de la „Sf. Trei Ierarhi“, un profesor Ştefan, de la Şcoala Domnească, şi dascălul Hrisochefal, numit aga oraşului, dar care nu puteau face faţă jafurilor şi prădăciunilor ce se săvârşeau la tot pasul şi în tot ceasul de feluriţi indivizi pripăşiţi prin târg.

Pentru a se apăra împotriva lor, unii dintre boierii rămaşi au organizat, cu locuitorii mahalalelor, gărzi de autoapărare, care patrulau noaptea uliţele lor şi purtau lupte sângeroase cu feluriţi indivizi dornici de jaf.

Ajungând zvonul despre aceste „neorânduieli“ la urechile generalului Ipsilanti în tabăra de la Târgovişte, unde se retrăsese cu armata sa, acesta a trimis la Iaşi pentru a fi comandant suprem pe cneazul Gheorghe Cantacuzino, ajutat de căpitanul Athanasie cu o trupă de luptători. Aveau misiunea să restabilească ordinea (6 mai 1821).

Sosind în capitală, generalul i-a cerut lui Pendedeca să pedepsească aspru pe cei vinovaţi de jafuri, apoi l-a revocat şi dădea o proclamaţie prin care ordona „să nu îndrăznească nimeni a lua cel mai mic lucru de la cineva, din orice clasă socială“, Principiul mişcării rămânea „Credinţa şi Patria. Dacă unii dintre boieri ni se arată ostili prin acţiunile lor, sfânta Pronie să-i pedepsească.“

Trupele turce se apropiau ameninţător

Fiindcă trupele turce trimise de Înalta Poartă să înăbuşe răscoala eteriştilor se apropiau de Iaşi, la 1 iunie 1821, cneazul Cantacuzino, din tabăra de la Copou, dădea altă proclamaţie către locuitorii Moldovei, prin care îi îndemna „să se ridice din robie“ şi-i anunţa că se retrage din oraş pentru a nu periclita aşezarea şi înzestrările sale „dacă războiul s-ar urma împrejurul acestui oraş şi în lăuntru“. Nu voia să aducă Iaşilor „înfricoşata pildă a Galaţilor şi Focşanilor,“ oraşe nimicite şi incendiate în timpul luptelor dintre trupele turce şi eteriste.

Mai târziu, unii dintre camarazii săi de arme şi idei aveau să-l considere trădător al cauzei, socotindu-i retragerea aproape de Prut drept fugă de la datorie. Cneazul a mers în tabăra elenică înfiinţată la castelul familiei Roznovanu, de la Stânca Roznovanu, pe care l-a întărit. Totodată, a construit o întăritură de apărare lângă malul Prutului, în aşteptarea armatei inamice care venea pe la Scânteia şi Bordea (Bârnova). Avusese neînţelegeri şi cu generalul Ipsilanti, acuzat de declanşarea represiunii asupra grecilor şi pornirea unei bătălii puţin pregătită militariceşte. Fiindcă după lupta de la Drăgăşani unde armata eteristă fusese învinsă generalul se retrăsese decepţionat în Austria (8 iunie), cneazul a trecut şi el Prutul ca şi Pendedeca.

„Reacţiunea Sfintei Alianţe, faţă de mişcarea eteristă, anatema (forţată) a Patriarhiei din Constantinopol, dezavuarea ei de către împăratul Alexandru I au produs în sânul luptătorilor răsturnări psihologice catastrofale. Unitatea de luptă a popoarelor balcanice pentru eliberarea lor a fost pusă sub semnul întrebării. Începuse neîncrederea în victorie şi fiecare din conducătorii mişcării căuta să rezolve într-un fel avantajos pentru sine problema, ajungându-se până la trădarea cauzei, în mod deschis. Începuseră dezordini în Principate şi dezertări“ (Nicos Gaidagis, „Sfârşitul acţiunii eteriste în Principate“).

Despre ceasurile acelea pline de durere şi sânge petrecute în 7 iunie 1821 la Drăgăşani, Vâlcea, ca şi despre finalul luptei Eteriei şi pătimirile Moldovei şi ale oraşului Iaşi, se cuvine a povesti cu alt prilej. Sunt evenimente de mare însemnătate pentru istoria Balcanilor şi prea puţin cunoscute de contemporani şi vizitatorii de pe alte meleaguri, ai ţării noastre.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!