Învăţătorul Vasile Lăcătuşu sculptează lemn, cuvinte şi suflete de copii

Adriana Mutu, 18 August 2007

Sculpturi şi gravuri în lemn, portrete realizate în basorelief, obiecte de artizanat premiate la numeroase concursuri naţionale şi internaţionale. În egală măsură, spiritul artistic popular şi creativitatea sunt canalizate şi în direcţia lirismului. Transpunerea disciplinelor şcolare în versuri pentru copii, ca mijloc didactic inovator, a devenit o preocupare temeinică, concretizată în multiple apariţii editoriale. Toate acestea sunt rezultatele muncii unui învăţător dintr-un sat din judeţul Bacău. Nonconformist în tot ceea ce întreprinde, înzestrat cu o blândeţe părintească, Vasile Iscu Lăcătuşu, dascăl la Şcoala Bucşeşti, comuna Poduri, le predă elevilor săi o lecţie de maturitate - conservarea tradiţiei populare româneşti şi a valorilor sacre autentice.

„E greu până începi“, zâmbeşte cald învăţătorul pasionat de sculptură şi poezie. „Eu am început să lucrez în lemn încă din vremea când studiam la Liceul Pedagogic din Bacău, de pe băncile căruia m-am format ca învăţător. Am descoperit sculptura când am participat la un cerc organizat de Şcoala Populară de Artă din Bacău“.

Simţul estetic, imaginaţia şi forţa spirituală au constituit fundamentul pe care ani de-a rândul au fost create obiecte de artizanat, dar şi de uz casnic. „M-am simţit atras de meşteşugul sculptării lemnului încă de la primele ore despre această artă tradiţională, dar atât de vie. Profesorii m-au ajutat foarte mult, în special domnul Alexandru Huţanu, care a reprezentat pentru mine şi un model pedagogic. Om deosebit!“, afirmă dascălul cu admiraţie. „Talie mijlocie, conformaţie robustă! Calm, dar serios, totodată. În privire, în gesturi, în vorbire avea întotdeauna aceeaşi cumpătare şi siguranţă. Dovedea în permanenţă, prin ceea ce spunea sau făcea, multă cultură în domeniul artei populare“.

De unde i se trage „boala sculpturii“

Dascălul dascălului nostru, Alexandru Huţanu, era neîntrecut cunoscător în arta înfrumuseţării lemnului. Ştia să caute, să găsească şi să admire sincer frumosul din operele artistice. Lucra alături de elevii pe care îi îndruma, făcea desene şi fotografii. „Analiza, modifica, crea modele noi, la care nu te-ai fi gândit, potrivit simţului artistic cu care era înzestrat pe deplin. Plimbaţi-vă prin parcurile din Bacău“, mă îndeamnă învăţătorul din sat, „vizitaţi case memoriale şi muzee, expoziţii de artă decorativă din Moldova, intraţi în biserici şi veţi vedea lucrările frumoase, de mobilier interior sau arhitectură, care trădează vraja dulce a bunătăţii sale“.

Bunătate şi seninătate care s-a transmis de la magistru la discipol şi care iradiază din fiinţa celui din faţa mea. Modest, cu o simplitate firească, cu un ton cald al vocii, ca şi când ar preda o lecţie despre virtuţi, Vasile Iscu Lăcătuşu trezeşte un fior sfios, care te apropie de universul parcă demult apus al primilor ani de şcoală. Dedicat trup şi suflet chemării de la catedră, înconjurat în permanenţă de elevi, învăţătorul din Bucşeşti pare că realizează permanent un transfer de sinceritate şi candoare cu micuţii învăţăcei, pe care îi îndrumă cu pronie părintească. Continuă să vorbească despre omul care i-a fost model şi care l-a încurajat să sculpteze. „Alexandru Huţanu avea un suflet nobil, focul vorbelor sale de duh ştia să ne mobilizeze la muncă, să glumească, să ne protejeze, încât ne întrebam câteodată dacă este profesor sau un frate mai mare. Talent practic, spirit creator, pasiune şi abnegaţie, muncă - toate astea erau coordonatele care îi defineau personalitatea ilustră“.

Învăţând alfabetul sculpturii, Vasile Iscu Lăcătuşu a început să lucreze în lemn obiecte din ce în ce mai complexe. Respectând legile compoziţiei, persevera întruna. „Îţi trebuie mult exerciţiu ca să realizezi lucruri frumoase şi utile. De fapt, asta e una din caractersiticile artei populare: îmbinarea utilului cu plăcutul“. Treptat, din mâinile sale au început să apară lucrări şi piese de mobilier interior, rame cu diverse motive, care mai de care mai complicate şi mai dichisite, albume traforate cu dalta, cuiere, lustre.

L-a sculptat pe Caragiale

Reconfigurând universul arhaic al civilizaţiei satului românesc, ca matrice a devenirii, creatorul percepe perspective miraculoase, care pun în lumină cultura rurală. Sculptura este o vocaţie folclorică în care pune în valoare relaţiile simbolice ale construcţiei arhitecturale, înţelesul reducţiei geometrice, al ritmului, unde execuţia şi armonia trebuie privite cu „ochiul estetului“. Folosirea materialelor tradiţionale şi a metodelor de lucru ce denotă măiestrie pune în lumină largul orizont al artei populare, semnificaţiile unui proces specific unei anumite culturi, ale continuităţii etosului românesc, ale unicităţii sale.

Cele mai apreciate lucrări ale învăţătorului Lăcătuşu sunt albumele sculptate, gravurile în lemn şi portretele realizate în basorelief, pentru care a primit numeroase distincţii naţionale şi internaţionale. Fără îndoială, cea mai spectaculoasă realizare o constituie portretul lui Caragiale, o lucrare inedită, o transpunere a caricaturii în sculptură: „Acum trei ani, am participat la expoziţia «Caragiale - cel mai portretizat scriitor din lume», demers iniţiat de marele caricaturist Nicolae Ioniţă. Creaţia mea a fost atât de bine primită şi apreciată, încât acum este expusă la Madrid, alături de alte portrete ale dramaturgului român“. Colecţia expusă a devenit un record mondial, iar Caragiale, omologat de Cartea Recordurilor ca fiind cel mai portretizat autor din lume. Pentru ineditul sculpturii sale în basorelief, învăţătorul-artizan a fost premiat de Asociaţia Internaţională a Caricaturiştilor „Cartoonists Rights Network“ cu diploma de onoare, în cadrul Festivalului Internaţional Caragiale.

Alte sculpturi foarte apreciate sunt portretele lui Enescu, Decebal, Pic Adrian (fondatorul realismului existenţialist în pictura europeană a secolului XX, născut în Moineşti şi stabilit la Barcelona încă din 1953) şi portretul scriitorului Alexandru Sever, născut tot la Moineşti şi stabilit în Israel: „Lucrez cam două zile la un basorelief. Fac desenul după o fotografie, pentru că trebuie să respect trăsăturile fizice şi mă apuc de lucru cu dalta. Când lucrezi în lemn, multe linii dispar şi de aceea apelez la imaginaţie“, îmi explică artistul, dezvăluindu-mi secrete din tehnica sculpturii.

Copiii află misterele lemnului

Diversitatea esenţelor lemnoase duce la folosirea acestei materii brute în funcţie de proprietăţi: duritate, elasticitate, rezistenţă, culoare: „De obicei lucrez în lemn de tei, pentru că se prelucrează mai uşor şi are şi o nuanţă deschisă, plăcută. Desigur, în lipsă, mai folosesc şi alte tipuri de lemn, esenţe de plop, cireş, fag, ulm. La unele lucrări nucul e foarte bun sau părul, care e de esenţă tare.“

Încă de la începutul activităţii sale la catedră, Vasile Iscu Lăcătuşu le-a împărtăşit învăţăceilor săi tainele artei populare şi a prelucrării artistice a lemnului. În toate şcolile în care a predat, a instaurat o tradiţie a cultului pentru sculptură, înfiinţând cercuri cu acest specific popular: „Am pus bazele unor cercuri de sculptură, pentru că vroiam să le împart copiilor bucuria nobilă de a lucra cu dalta, de a făuri obiecte care ne reprezintă ca popor. Dimineaţa lucram ca învăţător, iar seara predam la cerc. M-am bucurat mult când am văzut că veneau şi adulţi: profesori, învăţători, tâmplari şi chiar mecanici. Unii dintre ei chiar sunt acum în străinătate, lucrează la fabrici renumite de mobile“.

Bucuria cea mai mare a sa este atunci când îi învaţă pe copiii de la Şcoala Bucşeşti arta de a lucra în lemn. Micuţii sunt educaţi prin sculptura decorativă în lemn, care are, după cum însuşi mărturiseşte, virtuţi sacre şi estetice. Atent la resorturile psihologice încă destul de crude ale învăţăceilor, artizanul crede în forţa pe care arta populară o are în planul formării şi conturării personalităţii copiilor: „Astfel de îndeletniciri contribuie eficient la educarea senzaţiilor şi percepţiilor, a reprezentărilor şi gândurilor elevilor. Concretizarea obiectului sculptural implică efort fizic, desfăşurat în paralel cu cel mental. Asta arată complexitatea educaţională a sculpturii. Deprinzâdu-se cu această artă tridimensională, copilul îşi poate perfecţiona percepţia asupra spaţiului. Sculptura îi lărgeşte treptat orizontul de cunoaştere, prin explorarea unor anumite domenii, cum ar fi geometria. Copilul află, de exemplu, despre diferite proprietăţi ale lemnului, cum ar fi rezistenţa specifică diferitelor esenţe, flexibilitatea şi chiar «bolile» care fac lemnul respectiv incompatibil cu utilizarea lui în sculptură“.

Exersând, elevii capătă deprinderi de lucru. O dată formate şi întreţinute de pasiune, aceste abilităţi vor face ca ei să-şi continuie munca, indiferent de meseria pe care o vor îmbrăţişa. Copilul învaţă, lucrând cu dalta, că omul dă formă lucrurilor în concordanţă cu legile frumosului. E suficientă remarca celebră a lui Michelangelo Buonarroti pentru a întări spusele sculptorului: „Un mare artist nu concepe nici un subiect pe care marmura să nu-l poată cuprinde în sânul său; dar nu reuşeşte aceasta decât mâna care ascultă de inteligenţă“.

Abecedarul în versuri

În paralel cu pasiunea pentru cioplirea lemnului, învăţătorul din satul Bucşeşti este şi un talentat versificator şi compozitor de cântece pentru cei mici. Versificând abecedarul, cărţile de matematică, de muzică sau chiar elementele de educaţie fizică, Vasile Iscu Lăcătuşu a creat instrumente didactice accesibile şi nonconformiste. „Sculptura înseamnă foarte mult pentru mine, spune dumnealui, la fel şi poezia. Când am terminat anul V la Liceul Pedagogic şi devenisem învăţător, dirigintele meu mi-a spus că trebuie să văd care dintre cele două pasiuni ar avea mai multe şanse de reuşită, pentru că e greu să te împarţi şi să te ocupi pe îndelete de ele, în acelaşi timp. Asta a spus-o acum 36 de ani, dar nu m-am hotărat nici până acum“, râde bonomul dascăl. „De ce? Pentru că ambele sunt esenţiale pentru mine, am reuşit să le îmbin, să mă dedic şi sculpturii şi poeziei“.

A început să scrie poezii după Revoluţie, când regimul comunist se prăbuşise şi, o dată cu el, şi cultul pentru Ceauşescu. „Erau foarte puţine poezii la acea vreme, care să arate alte preocupări decât cele politice. Atunci m-am gândit să creez texte pentru copii, poezii şi cântece pentru serbările şcolare. Am luat iniţiativa şi am reuşit“, continuă dascălul.

În 1998, învăţătorul a adus iar un suflu nou în ciclul primar, compunând poezii pentru fiecare lecţie din abecedar. S-a gândit că, în felul acesta, interactiv, copiii vor fi mult mai atraşi către buchia cărţii. „Prima poezie a fost la litera A, era ceva despre arici. Apoi a urmat litera B şi tot aşa. Până am terminat abecedarul“. Metoda a prins foarte bine la clasă, entuziasmul celor mici fiind foarte mare. Adunând 60 de poezii, a publicat prima carte, „Versuri pentru abecedar“, apărută în anul 2000.

Iepurilă, personaj liric

Respectând prevederile din programa şcolară, versurile dascălului uşurau eforturile de înţelegere ale bobocilor de clasa I, înlesnind învăţarea alfabetului şi sporind interesul pentru lectură. „Pentru elev, alfabetul în versuri reprezintă un mijloc atractiv, ce implică un mai mare grad de afectivitate şi înţelegere din partea lui, pentru că-i formează o pronunţie clară, o vorbire fluentă, dar şi o citire şi o exprimare corectă“. Apelând îndeosebi la catrene, autorul foloseşte, de regulă, propoziţii simple, cu expresii la îndemâna copiilor, extrase din universul specific vârstei şi populat cu personaje îndrăgite de aceştia, de la arici, căţei, ursuleţi şi păsări, la Moş Crăciun şi Iisus Hristos: „Iată vulpea cea şireată/ A-nceput cioc! cioc! să bată/ La uşa lui Iepurilă,/ De care mi-e sincer milă./ Urecheatul a-ntrebat:/ - Cine vine pe-nserat?/ Pleacă, vulpe hoaţă, rea,/ Că pun mâna pe nuia!“

Catrenele sporesc adaptarea elevilor la activitatea şcolară, îi pregătesc pentru comunicarea în viaţa socială şi îi ajută la cunoaşterea mediului înconjurător. „Când s-au schimbat abecedarele şi au apărut alte trei variante, mi s-a propus de la Inspectorat să fac versuri şi pentru noile manuale. Deşi aveam de acum clasa a II-a, am acceptat provocarea şi am publicat astfel Pagini cu pagini“. Antrenamentul lingvistic eficient în lucrul cu cei mici, stimularea creativităţii şi inventivităţii s-au concretizat într-un ansamblu savuros de texte ritmate, subtile şi pline de gingăşie şi concluzii moralizatoare. Spaţiul captivant al copilăriei e transpus în versuri pline de voioşie, care invită la redescoperirea bucuriilor simple: „Tot citesc, şi-aş mai citi,/ Nu m-opresc, fie ce-o fi,/ Că în cărţi găsesc mereu/ Locaş spiritului meu“ (Cărţile).

„Ce mi-am zis? Dacă am reuşit cu abecedarul, de ce n-aş face la fel cu problemele de matematică. Probleme sunt destule, slavă Celui de Sus, însă importantă e şi forma. Iepurilă îi atrage pe copii, îi fascinează. Aşa că m-am apucat să fac probleme în versuri. Elevilor le-a plăcut, parcă erau mai distractive şi mai uşor de rezolvat“, povesteşte în continuare, zâmbind mereu când aduce vorba de clasa la care este dascăl.

Iată cum sună o problemă versificată de matematică: „Trei pisici beau din lăptic,/ Dar nimica nu le zic!/ Mai vine una tărcată/ Şi se-alătură îndată./ Alte două se adună,/ Nu ştiu mama ce-o să spună!/ Date v-am dat, cred, destule,/ Câte mâţe sunt sătule?“

„Tot ce vreau e să las în urma mea oameni“

Dedicat catedrei de învăţător, sculpturii şi poeziei, Vasile Iscu Lăcătuşu îşi iubeşte elevii, cărora le transmite nu doar cunoştinţe practice, de sculptură. Codul valorilor sacre şi al tradiţiei populare este descifrat pe întelesul celor mici. „Ăsta e crezul meu, idealul meu ca învăţător. Îi formez treptat, pentru a deveni oameni adevăraţi mai târziu. Îi învăţ dragostea pentru carte, pentru cioplitul în lemn şi sculptarea de cuvinte. Dar mai important, îi învăţ că Cineva ne veghează de sus şi are grijă de noi. I-am dus în excursii la mănăstiri, au rămas impresionaţi, atât cât pot ei să înţeleagă la vârsta lor. E greu să mă definesc ca învăţător. Poate e încă devreme să fac bilanţul. Tot ce vreau e să las în urma mea oameni“.

Aventurile lui Ghiţă, motanul pictorului Ştefan Luchian

De-a lungul timpului, învăţătorul Vasile Lăcătuşu a publicat şase cărţi, în prezent pregătind-o pe a şaptea. Titlu provizoriu este „Ştefan Luchian, pictorul florilor şi al meleagurilor moineştene“. Cartea reprezintă un documentar despre şederea artistului plastic în fostul Târg al Moineştilor, în anul 1909. Ştefan Luchian a stat aici trei săptămâni, făcând cure cu ape sulfuroasă din zonă, încercând să-şi trateze suferinţele. „Am făcut şi câteva poezii inspirate din tablourile pictate de artist, în care a imortalizat frumuseţile de odinioară ale Moineştiului şi a împrejurimilor“. Luchian avea trei nepoţi care îl însoţeau pretutindeni, la fel şi motanul Ghiţă, mascota casei, care este şi personajul unui tablou pictat pe carton.

Râzând, dascălul îmi povesteşte o anecdotă cu motanul iubit de toţi: „Odată, Ştefan Luchian se îndreptă cu maşina spre Ploieşti. Oprind într-un lan de porumb, a deschis toate uşile, ca să intre aer curat. Ghiţă a zbughit-o şi dus a fost. Toţi l-au căutat, pentru că artistul era cu nepoţii săi, dar nici urmă de motan. Eh, au ajuns până la urmă la gară, în oraş. Cât stăteau ei la rând la bilete, numai că văd un punct negru în zare. Ghiţă era! Nimeni nu a ştiut cum a ajuns acolo, dar toţi au râs şi au răsuflat uşuraţi“.

Iată „epopeea“ tumultoasă a animalului pierdut de artist în lanul de porumb, transpusă în versuri de către învăţătorul Vasile Iscu Lăcătuşu:

„Foarte mult îl căutară

Motanul nu e şi nu-i!

Unde putea să dispară?

Toţi erau pe urma lui!

Ei strigau cu disperare:

Ghiţ-al nostru-a dispărut!

Dar, cuprinşi de resemnare,

Pânâ la urmă au tăcut.

Pe peron, în aşteptare,

La fel, observau că nu-i;

Dintr-un punct în deplasare

Apăru şi dumnealui!

- Unde-ai fost, hoinar vestit?

Ce este? Ceva te doare?

Să răspundă? Ţi-ai găsit!

Se retrase…la culcare!“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!