Reportaj
Învierea Mănăstirii Chiajna din Giuleşti

Învierea Mănăstirii Chiajna din Giuleşti

Raluca Brodner, 17 Octombrie 2011

Un loc preferat, până nu demult, de alpinişti, datorită înălţimii sale, sau de grupurile de tineri teribilişti, obişnuiţi să facă foc de tabără în incinta ei, biserica Mănăstirii Giuleşti - Chiajna încă mai păstrează urmele vandalilor. Vechi de mai bine de 300 de ani, cunoscut de prea puţini credincioşi, acest lăcaş de cult, amplasat în partea de nord-vest a Capitalei, ajuns o ruină, îşi aşteaptă neputincios salvarea.

"Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, /Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul - / Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul - / Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas, / Abia conture triste şi umbre au rămas; / Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur…"

Aceste versuri ale lui Mihai Eminescu, redate în poezia "Melancolie", surprind concis şi fidel starea în care se află momentan Mănăstirea Giuleşti - Chiajna.

Soarta acestui monument istoric de la jumătatea secolului al XVIII-lea, rană vie pe obrazul cartierului Giuleşti-Sârbi, din sectorul 6, stă în vrednicia şi jertfelnicia a doi călugări, aleşi să redea locului puterea rugăciunii roditoare, din care să răzbată slava lui Dumnezeu. "Încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu, iar prezenţa noastră aici am primit-o ca ascultare", îşi începe povestea părintele stareţ Atanasie Bădulescu.

Lucrul plăcut lui Dumnezeu

Cu greu îţi poţi imagina ca în acest loc pustiu, în apropierea căruia se află fosta groapă de gunoi Chiajna, să existe o asemenea construcţie monumentală care, deşi stă să cadă, cheamă la ea oamenii - fie că sunt credincioşi veniţi din Bucureşti sau din comuna Chiajna -, care o cinstesc ca pe orice alt sfânt lăcaş.

De altfel, în dimineaţa când am ajuns la mănăstire, cei doi călugări oficiau slujba într-un spaţiu improvizat, un container de mici dimensiuni, în care cu greu încăpea mâna de credincioşi adunaţi la rugăciune. Vorba potrivit căreia te poţi ruga oriunde este adeveritoare în acest caz şi cu atât mai impresionant este faptul că, în ciuda vremurilor care i-au fost potrivnice şi a unora care au batjocorit-o ani de-a rândul, această biserică adună oamenii la rugăciune, îi face mai buni şi încet, încet îi transformă în propria sa comunitate de credincioşi de mâine. Redarea acestei biserici cultului liturgic poate părea utopică, având în vedere starea avansată de degradare, însă determinarea părintelui stareţ Bădulescu este convingătoare şi nu lasă loc speculaţiilor: "Nu se doreşte dărâmarea bisericii, deoarece nu este permisă demolarea unui monument istoric clasic, ci restaurarea sa. Deşi costurile de consolidare sunt mai ridicate decât cele de construcţie, se merită efortul. Oricât mi-aş dori ca lucrările să avanseze într-un ritm accelerat, nu e posibil, aşa că trebuie să învăţăm răbdarea. Dumnezeu ne-a dat drept pildă că lucrurile plăcute Lui se întâmplă în timp - au fost şase zile ale Creaţiei - aşa că trebuie să ne supunem. Nu se poate totul dintr-odată, sau dacă se poate, nu este trainic."

Ruinele trecutului

Din iunie, anul acesta, de când părintele stareţ s-a instalat definitiv la mănăstire, gândurile şi eforturile sale se concentrează într-o singură direcţie: reabilitarea acestui sfânt lăcaş, cu temeliile afundate în trupul unei vetre monahale. Cel mai vechi document istoric descoperit până acum şi care atestă existenţa Mănăstirii Giuleşti este Harta austriacă a Bucureştilor de la 1770. Ridicat de domnitorul Alexandru Ipsilanti, în jurul anului 1775, acest fapt este consemnat de documentele istorice ale vremii: "Au început să facă şi o mănăstire la Giuleşti aproape dă Bucureşti şi au rămas nesăvârşită." (Ilie Corfus, "Însemnările Androneştilor").

Mănăstirea este cunoscută şi sub numele de "Mănăstirea Chiajna" sau "Doamna Chiajna", pentru că terenul din jurul ei, după 1860, a trecut în posesia comunei Chiajna. Totuşi, această denumire nu este cea mai corectă.

Construcţia ecleziastică şi cultural-arhitectonică de Ev Mediu târziu impresionează prin măreţia sa, având 43 m lungime, 17 m lăţime, ziduri groase de 1-2 metri şi înălţimea la cornişă de 12 m, fiind cea mai mare Biserică din vremea sa. Este unică din punct de vedere arhitectural, deoarece este singura biserică ce sintetizează în chip armonios arhitectura românească autohtonă şi post-brâncovenească cu arhitectura neoclasică.

Cel care va termina ctitorirea acestei mănăstiri a fost domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), după mărturia aceluiaşi document istoric menţionat: "Au isprăvit şi mănăstirea Giuleşti", şi după cum adeveresc şi fundaţiile de chilii descoperite în timpul săpăturilor arheologice din anii 1970.

Arhitectul care a proiectat biserica este meşterul sas Johannes Rathner, aşa cum adevereşte zapisul semnat de acesta cu Banul Pană Filipescu: "Apă să avem a da zidului, aşa cum am avut la Mănăstirea dă la Giuleşti" (Nicolae Iorga, "Scrisori şi zapise de meşteri români", 1926, pp. 42-45).

Mănăstirea, din cauza aspectului său de fortăreaţă în care s-au adăpostit locuitorii din împrejurimile ei de frica năvălitorilor, a fost bombardată de turci la 1814, iar după 1821 a fost părăsită definitiv.

Biserica a supravieţuit mai multor cutremure mari de-a lungul vremii, ba chiar şi încercărilor voite de dărâmare a celor care au vrut să fure bucăţile de cărămida din care a fost zidită şi, toate acestea, alături de construirea căii ferate Bucureşti - Roşiori - Craiova care trece la nici 30 de metri de construcţie, prin chiar incinta fostei mănăstiri, au slăbit foarte mult rezistenţa ei.

Din spusele stareţului Atanasie Bădulescu, au fost multe iniţiative şi încercări de restaurare a clădirii, mai ales după 1900, ultima chiar în anii regimului comunist, în perioada 1950-1970.

"Aici am învăţat să mă rog mai mult, mai bine"

După 1993, la cei aproximativ 300 de ani după ctitorirea şi funcţionarea ei, după îndelungi eforturi, se obţine de către Arhiepiscopia Bucureştilor o bucată de pământ în jurul ruinei bisericii Mănăstirii Giuleşti, în vederea refacerii şi restaurării ei.

În şedinţa din 19 iunie 2008, Sinodul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei reînfiinţează Mănăstirea Giuleşti, începând cu data de 1 iulie 2008, cu scopul de a fi restaurată.

La 15 noiembrie 2008, este numit şi stareţul, iar din 4 iunie 2011 începe efectiv vieţuirea pe locul străvechii vetre monahale în condiţii grele, după curăţarea gunoaielor, fără curent electric, în plină organizare de şantier.

"Înainte de a fi numit stareţ aici, am văzut un documentar despre mănăstire, am rămas impresionat şi tot îmi spuneam că eu nu aş fi în stare să susţin o asemenea lucrare. Îmi tot repetam că e păcat ca o biserică să fie lăsată de izbelişte. M-am rugat pentru cel care avea să fie numit, dar nu m-am gândit o clipă că cel pentru care mă rugam eram eu. Timp de o lună am stat singur aici. În timpul acesta, am învăţat să mă rog mai mult, mai bine", vorbeşte părintele Atanasie.

Cât e ziua de lungă, călugării nu stau o clipă locului. Ţin rânduiala slujbelor, a spovedaniei şi tot ce implică slujirea de preot, fără să mai amintim de responsabilităţile administrative.

Nimic nu este cu neputinţă, atât timp cât voia lui Dumnezeu se vrea împlinită. Părintele Bădulescu spune că vin foarte mulţi oameni la slujbă (mulţi dintre ei l-au urmat de la Mănăstirea "Radu-Vodă" din Bucureşti, mănăstirea de metanie a stareţului), iar în timpul verii a slujit chiar în interiorul ruinei, pe ai cărei pereţi se pot vedea şi astăzi icoane aduse în dar de binefăcători. În altar, o cruce mare cu Iisus răstignit este punctul de rezistenţă al bisericii, spre care păsările cerului privesc nestingherite, prin cupola lipsă, dărâmată la cutremurul din 1977.

"Totul s-a realizat numai cu ajutorul oamenilor cu dragoste de Dumnezeu şi de frumos. Sunt oameni care vin cu o pâine, ne dau din puţinul lor, întreabă cu ce ne pot ajuta, tot timpul sunt lângă noi. Alţii, după posibilităţi, donează bani. Aşa am reuşit să pietruim drumul, care era inaccesibil, să îngrădim locul", încheie părintele stareţ care, cu fiecare zi, simte cum îi creşte în suflet mănăstirea ce va purta hramurile "Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul" şi "Sfinţii Martiri Brâncoveni".

Cei care doresc să contribuie cu bani la restaurarea Mănăstirii Giuleşti - Chiajna au la dispoziţie contul: RO96RNCB0090106520680001, BCR Lipscani.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!