Lumina educaţiei
Școala în epoca  dictaturii emoțiilor

Școala în epoca dictaturii emoțiilor

Pr. Constantin Necula, 05 Septembrie 2015

Dintre multele analize asupra politicului românesc, lucrarea domnului Vasile Dâncu, „Triburile. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook” (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, 321 pp.) constituie o lectură obligatorie pentru cei care încearcă să regândească planurile unei pastorale a tineretului, liniile de forță ale unei educații în Hristos a tinerilor ori revitalizarea școlii românești pe fundamentele realismului educațional. Nu este cazul să prezentăm aici o recenzie a lucrării, deși cred că ar merita pe deplin să vă stea pe masa de lucru, să o citiți pe îndelete, ci doar să spunem că astfel de lucrări provoacă la reflecție, la reevaluarea lucrării noastre în comunicare și constituirea de noduri de cordialitate cu societatea în mijlocul căreia lucrăm, mărturisind Învierea. Ieșirea din enclavizarea comu­nicațională, realizată la momentul interogării asupra orei de Religie sau asupra falsei ore de educație sexuală, ne obligă să regândim inclusiv dialogul cu familia creștină și cu școala, cu ampla familie creștină românească și bucata de societate numită școala românească, supusă unei permanente presiuni legate de dictatura emoțiilor. Autorul citat consemnează: „Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea” (p. 280). Și recunosc că exprimă o realitate la care am fost martori mereu în ultimii ani. Nu întâmplător exemplul care mi‑a venit în minte ține de o realitate comună: Familie‑Şcoală‑Biserică. Este vorba de ceea ce putem numi, generic, Lecția de Religie a României.

De luni bune, din noiembrie 2014, parcă mai acutizat ca oricând, un vertij mediatic atacă Biserica, Şcoala, Familia, valorile prin care un Neam de referință pentru cultura europeană este târât în embargoul de etică inutilă dictată de parveniții de moment ai politicii de conjunctură. Atacul la ora de Religie are ceva în comun, fundamental, cu încercarea de impunere a unei educații sexuale legate de dictatura unei penibile propagande antifamilie, antinormalitate și anticultură creștină. Valorile creștinismului sunt epuizate în comentarii penibile de gardienii unei orânduiri geopolitice cu gust de alcov mediocru, care își vădește limitele morale în contextul crizei pelerinajului groazei, la care asistăm de câteva săptămâni. Ca și în cazul orei de Religie, s‑a adus în prim plan incompetența familiei românești de a educa, promovându‑se imaginea unei familii românești distructive, corozive din punct de vedere educațional și moral. Și citindu‑i pe exagerații apologeți ai iconoclasmului familiei românești, chiar te întrebi dacă nu cumva ei chiar aparțin unei astfel de răni sociale. Întreaga vară, reprezentanții unui ONG au bătut satele românești ca să facă dovada că părinții sunt incompetenți, cultural și sub aspectul culturii sexuale, să‑și educe copiii în viziunea noilor antivalori sexuale. Au căutat, au analizat și au raportat. Vom vedea cum vor aduce din condei rezultatele, n‑ar fi prima dată. Același subiect, al incompetenței parentale, a fost miezul discuției și în ce privește ora de Religie, aspectele legate de cultura celor care interpelau în numele ONG‑urilor meritând să fie analizate într‑un articol viitor. Când au văzut procentele, zdrobitoare, falsificatorii democrației procentuale au vociferat împotriva părinților, a familiei, acuzând o dictatură a maturilor asupra copiilor. Gâlceava lor cu familia era necesară pentru a deschide un nou front de atac. Altă victimă a acestei mediatizări antimediere este Ministerul Educației, respectiv şcoala. De la ministru la directori și diriginți ori simpli profesori de Religie, presiunea a fost imensă, mai ales mediatică și pe la comisiile corigențelor democratice. Nu la voia întâmplării s‑au vânat învățători și profesori, directori și comisii de bacalaureat, secretari de stat ori consilieri ai ministrului educației. Într‑unul din cazuri chiar s‑a făcut o campanie media împotriva unui tată, afectând grav, în fond, imaginea publică a unor copii. Impostori cu diplome au turmentat legea, au surfilat interese, au inventat conflicte. Ca să concluzionez, în viziunea ONG‑urilor autoimpuse ca valori ale dialogului social și educațional, acreditați cel mult la caligrafia unei noi conduite atee, nici părinții și nici școala nu sunt în stare să asigure educarea copiilor. Și atunci cine? Ele, ONG‑urile, proiecțiile vechilor comisariate leninist‑staliniste (aici puteți pune orice dictator vreți), importatorii de proiecte care se derulează pe fonduri obscure, implementate împotriva unei culturi educaționale care a constituit, multă vreme, modelul educației europene. Etnofobi, ei construiesc pedagogia viitorului pe implanturi de duzină, fără discernământ în ce privește psihologia specială ori sociologia valorilor unui neam, propunând soluții care țin de laboratoarele obscure ale vreunei culturi în colaps moral. Ei, făuritorii unei noi culturi educaționale în care valorile se schimbă permanent, în care copiii trebuie tâmpiți cu libertăți absurde, în care ceea ce ține de intim se transformă în public, iar educația civică se reduce la acceptarea unor politici sexiste jenante. Ei, creatorii omului nou, postmoral și postvaloric, ai omului manipulabil prin vocalism și zgomot, căruia i se oferă burse de spălarea creierului și manuale de spălarea demnității naționale și umane. Ei, care în vară căutau disperați prin inspectorate profesori care să fie procesați intelectual într‑un proiect în care să devină moderatori în școli ai noii culturi a LGBT‑ului, seminali și indiscreți până la penibil. Cursuri la care au triat participanții, nu cumva să scape vreun ortodox căruia să nu‑i convină discursul imoral al pseudoeducației propuse.

Ca Biserică, avem obligația, nu doar morală, ci istorică, de a propune un proiect de societate, o hartă a viitorului - cum ar scrie Vasile Dâncu, inspiratorul acestor rânduri, provocând la constituirea unui traseu valoric în care fundamentele ce ne definesc ca națiune și oameni să fie reafirmate cu tărie. Discriminați în propria țară, românii ortodocși își caută liniștea în Biserică. Aceea jignită că ges­tionează corect fondurile ce‑i revin de la Stat, aceea care a lăsat defavorizaților sociali 19,4 milioane de euro din bugetul său, aceea care, orice ar face, este „dușmanul de clasă”, declarat, al noilor tribunale poporale media și al mediocrilor slujitori ai intereselor celor marcați de „sindromul Pinocchio”, minciuna ca politică de conjunctură. Lecția de Religie a României durează mai mult decât ora de Religie. Ține cât ora astrală a momentului acestuia, în care refuzăm să devenim sclavii unei democrații schilodite de sensul ei moral. Cu fiecare om care se roagă, muncește cinstit, citește Scriptura și‑i aduce slavă lui Dumnezeu, lecția continuă. Și continuă!


Galerie foto:
 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!