Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri A fi: Tradiţia vie

A fi: Tradiţia vie

Un articol de: Dan Chiţoiu - 07 Iulie 2011

Dacă o cultură nu are un dinamism propriu, intern, aproape că nu o mai putem încadra sub acest nume, ci ar trebui să o considerăm mai degrabă un rudiment de producţie spirituală. Cel puţin aşa gândim astăzi. Şi este demonstrabil că, într-o formă asemănătoare, înţelegea actul cultural şi un bizantin care era instruit în cadrele unei culturi clasice greceşti, ce punea preţ pe gândirea activă. Numai că terenul pe care era căutat dinamismul, chiar şi evoluţia (într-o altă dimensiune decât monotona înţelegere modernă ca trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex), nu era cel al speculaţiei conceptuale, artistice, ori de alt fel, ci în planul a ceea ce am putea numi viaţă.

Tradiţia vie era pentru bizantin recapitularea celor mai semnificative acte spirituale ale istoriei spiritului creştin de până la el, şi asta purta pentru el numele de filosofie. Suma filosofiilor de până la un timp al istoriei, ca însumare a celor mai revelatoare acte spirituale concretizate în tradiţia scrisă sau orală, însemna o foarte concretă atitudine de viaţă. Sau altfel spus, o cale prin care putea să se experieze orice fapt al realului. Ce reţinea însă acest corp al tradiţiei filosofice ca reper al oricărei încercări ulterioare? În primul rând, tot ceea ce putea însemna o prevenire şi o avertizare asupra greşelii, a pericolului de a părăsi spiritul şi sensul trăirii în Hristos. Dar tot la fel de mult, o aproximare şi reaproximare a scopurilor sub care se poate filosofa. Această mişcare spre avertizare şi reaprecizare a fost mai cu seamă un gest al timpului de criză, dar în fapt a fost tot timpul prezentă în măsura în care fiecare individ lua în serios idealul sub care se ordona viaţa creştină: unirea omului cu Dumnezeu.