Pelerini din Transilvania, dincolo de Prut

Colaborarea între asociaţiile studenţilor creştini ortodocşi din România şi din Republica Moldova are rezultate concrete în ceea ce priveşte organizarea comună a unor acţiuni. La iniţiativa A.S.C.O.R. Braşov şi A.S.C.O.R. Chişinău, în perioada 9-11 aprilie 2010 s-a organizat un pelerinaj în ţinutul de basm al Basarabiei, astăzi teritoriu al Republicii Moldova. Tineri studenţi şi absolvenţi, membri sau simpatizanţi ai A.S.C.O.R., cu toţii români din mai multe oraşe ale Transilvaniei, au pornit spre est dornici să-şi răcorească sufletul în lacrima de azur a cerului de dincolo de Prut.

Pornind în miez de noapte din cetatea Braşovului, după o rugăciune de binecuvântare săvârşită de către părintele Constantin Ciobanu, de la Biserica "Sf. Apostoli Petru şi Pavel", am trecut Prutul odată cu mijirea primelor raze de soare sub geana Moldovei.

Cel dintâi popas de închinare, în ziua Izvorului Tămăduirii, l-am făcut la Mănăstirea Frumoasa, aflată în raionul Călăraşi, la 60 km de Chişinău, după cum arăta indicatorul.

După o rugăciune de mulţumire înălţată în liniştea albă a lăcaşului sfânt şi mai multe imnuri închinate Maicii Domnului, aflăm şi istoricul mănăstirii, care ne marchează încă de la început. Ridicată din dorinţa a trei ţărani evlavioşi, cu ajutorul a trei călugări veniţi de la Neamţ, ucenici ai stareţului Paisie Velicicovschi, în anul 1804, Frumoasa a suferit suficient de multe necazuri de-a lungul istoriei, încât astăzi să renască parcă "mai frumoasă" şi mai luminoasă. Ni se povesteşte că, în 1917, bolşevicii i-au răpit pământurile, că în tragicul an 1944 în mănăstire au fost cantonaţi ofiţeri şi soldaţi ai Armatei roşii, iar stareţa din vreme împreună cu un grup de maici au luat calea refugiului.

Biserică transformată în închisoare

Cea mai dificilă a fost perioada sovietică când, începând cu 1946, Frumoasa a devenit internat pentru copiii orfani. Din 1965 a ajuns şcoală pentru copiii surdomuţi. Se spune că în acele timpuri s-a petrecut şi o minune care şi astăzi se mai păstrează în memoria locului, ca dar de preţ, prin care Dumnezeu a însufleţit comunitatea creştinilor, atât de greu persecutată. În Biserica Sfintei Treimi, transformată în sală de sport, un copil surdomut şi-a recăpătat auzul şi graiul. Pentru a pune capăt mărturisirilor de credinţă pe care evenimentul le-a declanşat la acea vreme, Mănăstirea Frumoasa a fost transformată în penitenciar pentru minore între anii 1973 şi 1986.

În cele din urmă, sovieticii au făcut-o şcoală pentru copiii alienaţi mintal şi aşa a rămas până în anii â90 când s-a redeschis ca mănăstire. A fost mult de lucru, iar mâinile înroşite şi uşor umflate ale maicii care ne spune istoria mănăstirii arată că şi acum se munceşte din greu aici.

Astăzi, la Frumoasa, Biserica Sfintei Treimi se înalţă albă, împodobită de turle albastre. Alături, se află o şcoală teologică de iconari, unde vara sunt organizate tabere de creaţie pentru adolescenţi şi tineri.

Încântaţi de frumuseţile ieşite din mâinile acestora, pornim mai departe, nedumeriţi încă de forţa cu care acest aşezământ sfânt a reuşit să renască. Pe parcursul călătoriei noastre aveam să aflăm că soarta Frumoasei au avut-o aproape toate mănăstirile de dincolo de Prut, într-o încercare acerbă a autorităţilor roşii de a şterge orice urmă de ortodoxie.

Maica de pe strada Sfânta Maria

Facem un popas la Mănăstirea Răciula. Încă de la început vedem că aici este altfel, căci, trecându-i pragul, ajungem într-un soi de sătuc, cu case albe, ascunse de aparatele de fotografiat şi de ochii noştri curioşi, după pomi înfloriţi şi linişte desăvârşită. Am fi putut jura că acolo nu locuieşte decât primăvara, dacă n­am fi întâlnit la răscruce de uliţi, o călugăriţă tânără, care scotea apă dintr-o fântână. Întâmplător sau nu, principala stradă a sătucului se numeşte Sfânta Maria şi ea duce în sus, către biserică. După ce ne închinăm şi dăm glas imnului de Înviere, suntem curioşi să aflăm povestea acestei mănăstiri. Ni se spune că Răciula este sora mai mare a Frumoasei, ea fiind ridicată din dorinţa a doi fraţi credincioşi din partea locului, cu ajutorul aceloraşi trei ucenici ai stareţului Paisie, veniţi de la Neamţ, în anul 1798. Este un al doilea punct cardinal al "crucii de mănăstiri" din ţinutul Orheiului, formată din două mănăstiri de maici şi două de călugări. Cei trei au dorit aşezarea aceasta, ne explică una dintre maici. La Răciula, fiecare călugăriţă îşi are gospodăria proprie. Surorile de mănăstire locuiesc împreună cu câte o maică, de la care învaţă să-şi împlinească vocaţia călugărească.

Rănile perioadei sovietice nu s-au şters aici cu totul, după cum resimţim din glasul măicuţei care ne vorbeşte. Ca majoritatea mănăstirilor, Răciula a fost închisă, iar în case au fost aduşi oameni străini de credinţa şi de tradiţia creştină. Maicile care au avut curajul să rămână au fost obligate să lucreze în sovhoz.

Rugăciunea dintre zidurile bisericii pângărite a rămas însă puternică între zidurile transparente ale inimii, rezistând o adevărată mănăstire a tăcerii. În anii â90, Răciula a fost redeschisă, iar aproape toate gospodăriile au fost date înapoi călugăriţelor. Astăzi în "sătucul" înflorit a primăvară şi a pace se mai află numai câteva familii.

Complexul monastic de la Curchi, în patrimoniul UNESCO

Următorul popas duhovnicesc îl facem la Curchi. Înainte de a coborî din autocar, vedem înălţându-se turlele a două biserici şi ne dăm repede seama că aici se află un complex monastic. Aveam să aflăm ulterior că acolo există chiar patru biserici, dintre care un unicat în ţară. Legenda locului spune că Mănăstirea Curchi a fost întemeiată de Ştefan cel Mare şi Sfânt, însă prima atestare documentară datează din 1773. Ghidul mănăstirii, un părinte bucuros de oaspeţi, ne povesteşte că primul schit din lemn purta hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi a fost ridicat de fraţii Curchi. Mai târziu, în 1810, s-a construit o biserică din piatră, în cinstea Naşterii Maicii Domnului, rezidită în secolul următor. Construită în stil baroc, ea este o adevărată bijuterie. Mai sunt apoi Biserica Sfântului Nicolae, a cărei pictură ne impresionează, iar în cimitirul mănăstirii, o bisericuţă închinată Tuturor Sfinţilor.

Tăvălugul istoriei a lăsat şi aici urme profunde. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost dărâmate două dintre turlele Bisericii Naşterea Maicii Domnului, iar cupola arsă şi crăpată, mănăstirea aflându-se pe linia de operaţiuni Iaşi-Chişinău. În perioada sovietică, majoritatea călugărilor s-a retras în România, căci mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie, iar biserica închinată Tuturor Sfinţilor, în morgă. Cimitirul a fost nivelat, iar crucile arse. Când s-a redeschis în 1992, Complexul de la Curchi se afla într-o stare avansată de paragină. S-a muncit mult la restaurare şi aflăm că o mână de ajutor a venit şi dinspre autorităţile politice, precum şi de la televiziune, prin organizarea unui teledon. De jur împrejurul Bisericii Naşterii Maicii Domnului, se află încă schele montate. Planul acestei biserici a fost descoperit în urmă cu trei ani, în Sankt Petersburg, la Muzeul Ermitaj. Datorită valorii arhitecturale a monumentelor sale, Complexul Curchi este înscris în patrimoniul UNESCO, ne spune cu mândrie părintele.

Dorul veşniciei, ascuns în biserica din peşteră

Încărcaţi de nădejdea, pacea şi bucuria locului, pornim spre Complexul arheologic Orheiul Vechi, aşezat în valea râului Răut, între satele Trebujeni şi Butuceni. Un ţinut departe de lume şi atât de aproape de cer, în care te simţi cu adevărat "oaspete al Creaţiei". Ne îndreptăm spre biserica din peşteră. Coborând câteva trepte, ajungem înaintea unei capele. Mai încolo sunt "chilii", în care ghicim topindu-se câte o lumânare, asemenea pustnicului care odinioară pleca aici genunchiul. Pereţii sunt tapetaţi cu scoici. Nu ne putem ascunde uimirea şi ne lansăm în tot soiul de ipoteze, încercând în acelaşi timp să ne amintim câte ceva din cursul de istoria Bisericii Române. Îi întrebăm şi pe copiii satului din vale, veniţi în întâmpinarea pelerinilor şi a turiştilor, despre taina locului acestuia. Un puşti ne spune o legendă care ne duce chiar în vremea dacilor şi în eternitatea lui Zamolxe. Privind în zare, vedem mulţime de ochi negri în peretele calcaros, ce se ridică asemenea zidului unei cetăţi. Sunt peşteri, mărturii ale dorului de linişte şi rugăciune al înaintaşilor geto-daci şi traci, iar apoi al creştinilor, călugări şi nevoitori, care, modelând cele mai de jos ale pământului pentru a-L încăpea pe Hristos, şi-au modelat sufletele după chipul şi asemănarea Lui. Promitem că ne vom întoarce în acest loc primitiv, mustind de veşnicie. Urcăm puţin şi găsim Cetatea medievală a Orheiului, odihnită de ultimele luciri ale apusului. Ghidul ne spune că ea a fost ridicată după ocuparea spaţiului carpato-nistrean de către tătaro-mongoli, la începutul secolului al XIV-lea.

Căuşeni, mesagerie către Cer

Pornim spre Biserica îngropată de la Căuşeni, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Aici ni se spune că ea este unică în Moldova şi se află în patrimoniul UNESCO. Deşi obosiţi de drum, frumuseţea şi răcoarea bisericuţei ne reîmprospătează voinţa şi ascultăm mai multe legende care fac istorie în jurul ei. Este făcătoare de minuni, ne spune ghidul, care la rându-i a aflat aceasta de la bătrânii locului. Astfel a renăscut obiceiul "petalelor albe", adică al bileţelelor cu cereri şi rugăciuni, care se adună tot mai multe în crăpăturile zidurilor. Chiar şi câţiva dintre noi îşi lasă acolo mesajul către cer. Minunată prin pictură, prin stil, bisericuţa de la Căuşeni, care mai aşteaptă încă binefăcători să o restaureze, se "înalţă înlăuntru", ca o pildă vie pentru locuitorii secolului al XXI-lea, care o caută ori o întâlnesc în drumul vieţii lor.

Ne îndreptăm spre Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria, la poale de pădure, în preajma satului Hagimus, "temelie a credinţei în sudul Basarabiei" şi centru de spiritualitate şi cultură creştin-ortodoxă. Suntem primiţi imediat, fără multe vorbe, însă cu multă dragoste. Luăm parte la slujba de priveghere, într-o atmosferă de pace, revărsată de dincolo de lume, în armoniile ruseşti ale unui cor ce pare îngeresc.

Ultima zi a pelerinajului o începem luând parte o Liturghie sobră şi plină de măreţie, în acelaşi stil rusesc, şi apoi ne bucurăm de un cuvânt al părintelui Andrei Cotruţă, duhovnicul-fondator al obştii monahale. Ca de la frate la frate, părintele îşi cere iertare pentru vocabularul sărăcăcios, în care mai rătăceşte câte un cuvânt din vremea lui Ştefan cel Mare, căci "aşa au fost vremurile", ne spune el. Durerile acestui popor pe care îl numeşte "român" sunt un semn că "Dumnezeu încă ne mai iubeşte", căci "se vede că suntem mai păcătoşi decât alţii şi El vrea să ne smerească şi să ne întoarcă". Bucuria pe care i-am făcut-o noi, venind în acest loc minunat, nu şi-o poate exprima în cuvinte, însă ea este semnul dragostei de frate. Ne povesteşte apoi câte ceva despre minunile şi greutăţile locului, ne asigură de dragostea cu care de fiecare dată vom fi primiţi acolo şi ne roagă să ducem binecuvântarea şi dragostea sa părinţilor noştri sufleteşti.

Cuvintele părintelui Andrei, rostite cu căldură, sunt cuvintele întregului ţinut de dincolo de firul auriu al Prutului, care încă îi mai poate dărui românului obosit de prea multă civilizaţie ce adesea-i nivelează sufletul şi-i stârneşte rătăcirile, bucuria de a se odihni "acasă", împreună cu cei pe care-i iubeşte şi care-l iubesc.

▲ Chişinăul, capitală europeană

E noapte când intrăm în Chişinău. Ne cazăm şi ieşim să cumpărăm câte ceva de la supermarketul cel mai apropiat. Inevitabil facem cunoştinţă şi cu viaţa de noapte a oraşului, pe străzi întâlnim grupuri de tineri dornici de distracţie.

Cea de-a doua zi dincolo de Prut începe cu o rugăciune făcută la bisericuţa din lemn, în stil maramureşean, cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Pornind să descoperim Chişinăul, de la început suntem plăcut surprinşi de străzile largi, de spaţiul verde, odihnitor şi reconfortant. Străbătând Bulevardul Ştefan cel Mare, atenţia ne este atrasă de clădirile perioadei interbelice, precum sediul Partidului Naţional Moldovenesc, clădirea Primăriei. Alături de ele răsar clădiri foarte moderne, care adăpostesc Parlamentul Republicii Moldova, Camera de Comerţ ori alte instituţii.

Ne oprim la biserica "Schimbarea la faţă", unde ducem bucuria comuniunii, prin troparul Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Străbatem apoi Parcul orăşenesc traversând "Aleea Clasicilor", străjuită de doi lei din marmură, şi ajungem la monumentul închinat Voievodului.

Aici, de jur împrejur, evenimentele din 7 aprilie 2009 se păstrează proaspete în memoria moldovenilor, şi nu numai, prin fotografiile surprinse în acele zile şi expuse în parc. Trecând pe sub Arcul de Triumf - numit un timp Porţile Sfinte, apoi Arcul Victoriei, cum ne spune ghidul - ajungem la Catedrala Naşterea Domnului, al cărei interior are o strălucire aparte. Ne închinăm, apoi, la moaştele Sf. Mucenic Pantelimon din biserica ce-i poartă numele, zisă şi "Grecească", construită în stil neobizantin. Aflăm că a fost redeschisă în anii â90, după ce în timpul sovietelor a fost transformată în sală de degustare a vinurilor.

Ne aducem aminte şi de cei ce-şi au acum cerul drept punct de frontieră cu noi: poetul Grigore Vieru, soţii Aldea-Teodorovici, ofiţeri din Primul Război Mondial, ori revoluţionari care-şi dorm somnul de veci în Cimitirul central de pe strada Armenească. La mormântul poetului şi al soţilor Aldea-Teodorovici aprindem candela, adusă de dincolo de Carpaţi.

Revenim în cotidian şi vizităm vestita fabrică de bomboane şi ciocolată "Bucuria", din ale cărei bunătăţi gustăm. Parcurgem apoi alte străzi şi bulevarde largi, pe dinaintea ochilor noştri se perindă clădiri moderne, cochete, de ambasade ori alte instituţii.

Ne atrage atenţia forma României dodoloaţe de la 1918, întâi pe un monument din cimitir, apoi pe tabla unei foste cabine telefonice. Ne bucurăm că în Chişinău nu întâlnim maidanezi, de altfel acesta nu e singurul lucru care ne aduce aminte de capitalele civilizate ale Europei. Revenind la bisericuţa de lemn de la care am pornit vizita în Chişinău, ascultăm un cuvânt de învăţătură rostit de părintele Severian Gheras, apoi ne luăm rămas bun de la acest oraş.