An omagial
Adevărul și dreptatea, întruchipate în ființa lui

Adevărul și dreptatea, întruchipate în ființa lui

Ionuț Druche, 18 Iunie 2017

Sunt mulți oameni curajoși care, în primii ani după instalarea regimului comunist în România, au ridicat vocea împotriva acestei calamități, realizând dimensiunea tragică a ceea ce urma să însemne pentru Biserică și societate o conducere totalitaristă. Unul dintre cei mai vehemenți contestatari de la amvon ai comunismului a fost preotul Constantin Popescu, ctitorul Bisericii „Sfântul Andrei” din Constanța. Veteran al Primului Război Mondial și unul dintre cei mai iubiți preoți constăn­țeni din perioada interbelică, părintele Constantin Popescu a împărtășit soarta mărturisitorilor lui Hristos care și-au dat viața în închisorile și lagărele politice din România.

Deși a fost avertizat de drumul pe care i-l hotărâseră auto­ritățile comuniste, preotul Constantin și-a asumat crucea și nu a fugit din calea celor care au vrut să distrugă credința și biserica neamului românesc. Una dintre fiicele sale, Avram Elena, deși trecută de 90 de ani, își amintește evenimentele petrecute în preajma arestării părintelui Constantin: „Un fost elev de-al tatălui meu, Vâlcu, căruia i-a fost profesor de istorie, și care atunci era comunist, l-a avertizat că e pe lista celor propuși pentru arestare și că va fi închis. Tata nu a acceptat sub nici o formă să plece de acasă și să se ascundă, ci a rămas și a slujit în continuare. În timpul unei slujbe a fost înștiințat că în biserică e un grup de securiști și a fost rugat de sora mea să fie atent la ce va vorbi la predică. Tatăl meu, însă, a menționat că în biserică sunt persoane de la Securitate și i-a întrebat ce au cu el. Dacă vor să îl ridice, să îl ia din biserică așa, îmbrăcat cu hainele preoțești. Această sfidare a dus la arestarea lui în noaptea de 15 august 1952. Dar ceea ce cred eu că i-a adus sfârșitul tatălui meu a fost faptul că, după ce s-a aflat de arestarea lui, enoriașii din Palas și Brătianu (cartiere ale Constanței, n.r.) s-au dus la sediul Securității și au cerut eliberarea lui. Pentru a-i potoli pe oameni, ne-au zis că a fost trimis la Canal.”

Căutat opt ani prin coloniile de la Canal

Sarcina cutreierării coloniilor de muncă de la Canal i-a revenit fiicei Elena, care povestește: „Nu după mult timp (de la arestare, n.r.) am aflat că a fost închis la colonia de muncă Midia și, pe un frig năprasnic și cu desagi cu haine și mâncare, m-am dus să îl caut acolo. Un sergent de la poartă mi-a zis că tata nu figurează pe listele lor, dar că îi pot aștepta pe deținuți când vin de la muncă și să mă uit dacă este printre ei. După câteva ore de așteptare a venit convoiul și nu l-am găsit. Apoi l-am căutat și în alte colonii de muncă de la Canal și tot nu am dat de el. În seara în care a fost arestat tatăl meu, a fost reținut și părintele Constantin Coadă de la Biserica «Sfinții Împărați» din Constanța. După eliberare (1953, n.r.), i-a povestit unei mătuși că l-a întâlnit pe tata la Canal și și-a adus aminte de o întâmplare anume. Pe când tata era lângă gardul coloniei a primit de la o femeie care trecea pe acolo cu un coș plin de struguri un ciorchine mare. În loc să îl mănânce, s-a dus cu el în baracă și a exclamat: «Fraților, uitați ce am căpătat!», și a stat cu ciorchinele în mână până când ceilalți deținuți au luat câte un bob, fără ca el să mai apuce să se servească. Așa era tata! Această mărturie ne-a dat speranță că e viu, chiar dacă se chinuia pe undeva. Nu am încetat să îl căutăm până în ziua în care am primit certificatul de deces... după opt ani”.
Foarte emoționante sunt și cuvintele scrise de soția părintelui Constantin, Aneta, într-un jurnal, tipărit în Canada de o nepoată, Lizeta Constantinescu Săvescu, în anul 2013. Lucrarea de 200 de pagini, intitulată sugestiv „Jurnalul meu prin două războaie mondiale”, conține însemnări inclusiv de la venirea rușilor în țară, arestarea părintelui Constantin și stările sufletești prin care a trecut cu fiecare veste, rea sau bună, pe care o afla despre soțul ei.

În vizorul autorităților din cauza predicilor îndrăznețe

Presimțind necazurile ce vor lovi țara și familia ei odată cu venirea rușilor, Aneta (botezată Ana) Popescu nota în 1945: „Și au venit rușii! Întâi ne era frică și pe stradă, când îi vedeam. Pe urmă ne-am mai obișnuit, dar tot nu-i primeam și priveam cu drag. Se găsesc și oameni care îi acceptă și încă în întregime. Ne bagă pe gât obiceiurile lor, ca bune, și vor să ne facă pe toți să credem ceea ce vor și cred ei. Greu are să fie! Poporului nostru nu i se potrivesc asemenea obiceiuri. Oricât suntem noi împresurați de slavii ăștia, în sângele nostru curge sânge latin și tot am supt noi lapte de la lupoaică.... Din cauza schimbării regimului și a oamenilor noi, (preotul, n.r.) Costică (soțul, n.r.) e azvârlit de prin toate părțile, de unde a muncit timp de peste 20 de ani. E suspectat, perche­ziționat, dar înfruntă toate cu răbdare și nădejde în Dumnezeu... Mă sprijin pe umărul lui, mă bazez pe mintea lui înțeleaptă și aștept. Să dea Dumnezeu răbdare tuturor și mie...”

Așadar, părintele Constantin a fost în vizorul autorităților încă din zorii comunismului în România și asta datorită predicilor pe care le ținea la slujbă. O mărturie în acest sens stă și o relatare a Anetei Popescu din 26 decembrie 1948: „Costică e bolnav rău. Ieri, abia s-a ținut pe picioare la slujbă. A tot vorbit și tot vorbește, nu știu ce să mă mai fac cu el, tare-i încăpățânat și neîn­țe­legător!”.

Inevitabilul s-a produs în noaptea de 15 spre 16 august 1952, când a fost arestat. Aneta Popescu notează pe 14 ianuarie 1953: „Primesc zeci de vești reci, una caldă, îmi vâjâie capul și nu știu ce să mai cred. De două zile am auzit că scumpul meu Costică e mort... poate că Dumnezeu vrea așa, încă mai este nevoie de martiri. Ce m-aș fi făcut eu când vedeam că biata Lilica (Elena Avram, n.r.), Domnul s-o binecuvânteze, nu s-a mai strâns de pe drumuri, umblând aproape zilnic din colonie în colonie de muncă, la Canal, pe unde auzeam că ar fi Costică. Avea în spate un sac cu 20-30 kg și poate mai mult, purta broboadă și haine groase ca să înfrunte gerul și vântul acestor stepe și venea seara acasă cu același rezultat. Nu l-a găsit pe taică-su. Unii spuneau că a fost aici, dar a plecat, iar alții nici nu au auzit de el”. Și după un an și jumătate de la arestare veștile despre părintele Constantin erau tragice: „Am auzit vești - continuă Aneta Popescu -, o cetățeancă de aici a venit și mi-a spus că părintele e mort din 7 februarie 1953. Altul mi-a spus că sigur e mort de la sfârșitul lui noiembrie 1952”. La nici două luni de la aflarea acestor informații, o veste neașteptată redă speranțe familiei, după cum nota pe 3 martie 1954: „Odată cu venirea acestui an, s-a îndurat Bunul Dumnezeu să mă lase să aflu că e în viață Costică. Puțină răsplată pentru ceea ce îndur de un an și șapte luni de când mi l-au luat, dar tot e ceva!... Aud că soțul meu nu s-a potolit nici acolo și nu-și pune ușă de îngrădire în jurul gurii sale. Eu nu cred că el nu se gândește că-și îngreunează situația lui, acolo, și pe a noastră, aici, și vorbește, probabil, cum trebuie să vorbească un preot, un creștin și un om demn.”

„A trăit ca un adevărat apostol!”

Preotul Constantin Popescu (Rădulescu) s-a născut pe 24 ianuarie 1886, în comuna Bordușelu, jud. Ialomița, în familia preotului Ioan și a preotesei Bălașa. A absolvit seminarul din Cernăuți, Facultatea de Teologie din București și Facultatea de Filosofie și Litere din București, specializarea Istorie. Pe 2 septembrie 1909 s-a căsătorit cu Aneta (Ana) Petru, fiică de preot, cu care a avut cinci fete: Agripina, Elisabeta, Elvira, Tatiana și Elena. A slujit la parohiile Vlădeni, județul Ialomița, și „Sfântul Apostol Andrei” din Constanța.

Așa au curs informațiile despre preotul Constantin până în anul 1960, când familia a fost înștiințată că a decedat pe 16 octombrie 1952. Acest fapt nu putea să nu rămână consemnat în jurnal: „Ce fel de trup sau suflet să mai ai când te-au călit așa timp de opt ani? M-am îmbolnăvit de durere, că nu o să-l mai am, că memoria lui este terfelită, când eu știu ce fel de om a fost! Cinstea, adevărul și dreptatea erau întruchipate în ființa lui și a trăit ca un adevărat apostol”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!