Interviu
Monumentul de la Râpa Robilor, Aiud

Amintiri din iadul de după gratii

Despre întunecații ani ai represiunii comuniste, noi cei mai tineri aflăm de cele mai multe ori din cărți, articole și o serie de documentare, iar unii, chiar de la părinții lor. Deși tot mai puțini și nebăgați în seamă, sunt încă printre noi oameni care ne pot istorisi ce au pătimit ei înșiși, mărturiile lor dovedindu-se adevărate comori ale păstrării conștiinței noastre ca popor creștin european. Printre aceștia, unul dintre cei mai activi și râvnitori este chiar Octav Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), care ne-a depănat amintiri ce îi sunt încă foarte vii.

Domnule președinte, care a fost în linii mari contextul în care vă aflați când ați fost arestat de Securitate?

Sunt născut în 11 august 1938, în orașul Iași, dar imediat după anii ‘40 ne-am mutat în zona Brașovului, tata lucrând la Calea Ferată, ca impiegat de mișcare. De atunci am trăit în împrejurimile Brașovului. Sunt absolvent al Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov, promoția 100 (1956). Visul vieții mele a fost să studiez Geografia. Am reușit la această facultate în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. M-am întors așadar din Brașov la Iași. Aveam un unchi, profesorul universitar Alexandru Piru, unul dintre stu­denții preferați ai lui George Călinescu, căruia la terminarea liceului i-am cerut un sfat legat de acest subiect. El mi-a spus: „Poate ar fi mai bine să dai la Iași. Du-te, te rog, acolo, pentru că acolo și zidurile universității mustesc de istoria acestei patrii”. M-am dus și am reușit. Însă le spuneam colegilor mei: „Este prea frumos să fie adevărat”.
Tocmai fusese înăbușită în sânge revoluția din Ungaria. Era sfârșitul lui noiembrie 1956 când rușii au intrat cu tancurile și au trecut peste studenți și peste mame cu copii în brațe. A fost măcel.

Pe când eram la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, aveam coleg de bancă pe Nicolae Vlad și eram, de asemenea, apropiat de alți doi tineri elevi, Adrian Ghețu și Horia Homănă. Aveau un cerc literar, neștiind că Securitatea nu permite să te aduni mai mult de două persoane. Cum apărea a treia persoană, ceva era suspect, acolo se punea ceva la cale. Nu de puține ori, mai târziu, aveam să constatăm că, dacă se adunau trei persoane, unul cu certitudine era informator al Securității.
Trist, dar adevărat!

În cadrul acelui cerc literar citeam versuri de scriitori interziși, pentru că după război au venit epurările în pătura de jos, în armată, în jandarmerie, care a fost desființată, în Academia Română etc. Academicieni cu renume au fost dați afară și tot felul de ghiolbani au pătruns în Academie. Exemplele sunt numeroase... După război au fost abandonate și s-au trimis la moarte elitele acestui neam, mai ales după înfiin­țarea Securității Poporului, în vara anului 1948.

În timp ce noi citeam texte sau versuri de scriitori interziși, veneau echipe de muncitori în biblioteci, cu câte un tabel. Unul lua din raft cartea, celălalt se uita pe tabel: „Nicolae Iorga? La foc! Andrei Șaguna? La foc! Octavian Goga? Naționalist! La foc!” Au scăpat George Coșbuc și Eminescu. Dar, atenție! Din Coșbuc se învăța doar „Noi vrem pământ”, absolut nimic din cele patriotice, sau cele despre Războiul din 1877. Eminescu? Doar Scrisoarea a III-a, o anume parte din ea, Epigonii, și Împărat și proletar...

Intră rușii în Budapesta, iar unul dintre noi spune: „Bine, bine, și noi stăm așa și nu facem nimic?” Atât a fost. Din mers ne-am organizat într-o organizație anticomunistă, cu ședințe după scurt timp, cu recrutări de câțiva membri de încredere. Cât privește titulatura, au fost trei propuneri, dar a învins „Garda Tineretului Român”, fără nici o legătură însă cu Garda de Fier. Subliniez acest lucru pentru că, pe vremea rebeliunii legionare, membrii orga­nizației noastre aveau între unu și doi anișori. Nu se putea face o asemenea legătură, deși Securitatea a încercat să ne dea o astfel de tentă. S-a făcut imediat un statut, un plan de luptă. Trebuia să luăm imediat legătura cu partizanii din munții Făgărașului, dar am căzut în ghearele Secu­rității dintr-o întâmplare. Vlad Nicolae senior, tatăl șefului organi­zației noastre Vlad Nicolae junior, avea corespondența pusă sub observație de câțiva ani. Șeful organizației, ajuns student la București, îi scrie o scrisoare, iar când Securitatea a văzut scrisoarea, a pus-o deoparte. Zece luni ne-a urmărit Securitatea, până ne-a identificat pe toți cei 15 membri ai asociației. Noi n-am fost prinși ca urmare a măiestriei ofițerilor de securitate, ci prin trădare.

Interminabila anchetă

Ați continuat activitatea și ca asociație literară? Cum ați fost reținuți de Securitate?

Nu s-au mai continuat problemele literare. Asociația s-a transformat într-o organizație de luptă anticomunistă. Era un ideal. Eram tineri. Fiecare avea câte o pasiune, voia să studieze câte ceva. Pe atunci, cele câteva noțiuni fundamentale, care azi nu mai înseamnă nimic, erau pentru noi mai mult decât totul: neam, patrie, tricolor și credință strămo­șească. Eram în stare să mergem și fără ezitare să ne dăm viața pentru salvarea demnității acestui popor. Măcar atât, pentru că în țară, prin toate pădurile, erau diviziile de tancuri și de infanterie ale Armatei Roșii, liberatoare, care 14 ani a uitat să se mai întoarcă acasă. Au stat aici pe mâncarea noastră, și nu numai atât...

Aceasta se întâmpla în anul 1957, când am intrat la facultate. La sfârșitul anului întâi am fost arestat. Abia terminasem anul întâi. Ultimul examen l-am dat în data de 25 iunie 1958, într-o miercuri. Era pe la orele 14:30-15:00 când am ieșit din examen, iar la ora 17:00 am fost arestat de la Căminul „Mihai Eminescu”, de pe strada Cuza Vodă, din Iași. Toți am fost arestați în aceeași zi, la aceeași oră, din diverse locuri unde ne aflam: eu la Iași, unii studenți în București, unul era prin Mediaș, iar restul în Brașov.

Aproape o lună și jumătate am fost anchetat la Iași de doi „cetățeni români”: de un fost strungar, devenit locotenent major de securitate, Casparovici Eugen, și de un frizer, devenit maior de securitate, David Isidor. Apoi am trecut, foarte scurt, pe la Securitatea Uranus din București, iar după aceea pe la Securitatea din Brașov. Pe toată această durată până la proces, noi nu ne-am întâlnit unul cu altul niciunde, nu ne-am intersectat nicăieri. Fiecare era separat, ca să nu putem comunica între noi. Procesul a avut loc în ziua de 10 octombrie 1958. Fusese o pauză, să spunem, între judecarea și condamnarea altor asemănătoare asociații anticomuniste, care primiseră pedepse mai mici. Între sfârșitul anului ‘57 și începutul anului ‘58, aveam impresia că pentru un timp se sistaseră procesele. Apoi însă a sosit o agravantă, 318/1958, care dubla și tripla pedepsele. Am fost toți încadrați în articolul 209 Cod penal, parcă punctul c., adică de la 15 la 25 de ani muncă silnică. Pentru toți cei 15 tineri procesul a durat o singură zi, de la ora 7 dimineața până la ora 23:00: acuzația adusă de procurorul militar Mircea Tiron, apoi ascultarea celor 15 inculpați, precum și a celor 15 avocați, care de altfel erau de formă, căci nu îndrăzneau să spună nimic. De altfel, s-au cunoscut cazuri în țară când au fost arestați pe loc dacă au insistat să-ți ia apărarea prea mult. Mi-au rămas în minte cuvintele avocatului unuia dintre colegii de organi­zație, care spunea: „Rog instanța să țină cont de faptul că, deși acești tineri au greșit față de țară, față de popor, în timp ce muncitorii acestei patrii lucrează la înălțimi amețitoare, pe macarale, și construiesc, să țineți totuși cont de tinerețea lor!” Nimic la obiect! Avocatul meu, Stoica se numea, − de unde să știu eu că fusese colonel de securitate, habar n-aveam, părinții mei nici atât, dar am aflat ulterior −, bătea câmpii și mi-au spus colegii că am dat cu pumnul în balustrada aceea din fața boxei și am spus: „Nu am nevoie de apărător, mă apăr singur!”

Am luat o pedeapsă mică totuși: 15 ani. Șeful organizației a luat 25 de ani, apoi vreo 5-6 membri 20 de ani, 3-4 dintre ei au luat 17 ani, iar alți 3-4 tineri 15 ani.

Simulacru de proces și pedepse pe măsură

După ce criterii aplicau comuniștii aceste pedepse?

După cât au fost de activi inculpații. Nucleul era format de unii din Brașov, ale căror locuințe erau chiar pe străzi apropiate, erau așadar foarte apropiați unii de alții și ca domicilii. Nu erau toți de la „Șaguna”, erau și de la alte licee. Grupul începuse încă din liceu, dar s-a definitivat pe parcurs. Pedepsele au fost incredibil de mari, pentru că nu apucaserăm să săvârșim nici o faptă. Totul s-a oprit la nivelul de intenție. Și, cu toate acestea, vedeți ce pedepse incredibile...

După vreo trei ani și jumătate de închisori și lagăre, dându-și seama că au greșit prin acordarea unor astfel de pedepse, la cererea procurorului general al Republicii Populare Române, s-a rejudecat procesul în lipsa noastră. Pedeapsa celor care primiseră 25 de ani s-a redus la 10 ani, a celor cu 20 de ani la 7-8 ani, iar cei cu 15 ani, ca și mine, am primit câte patru ani, pe care i-am făcut însă în nu mai puțin de 14 locuri. Incredibil! Am căutat prin dosare să văd motivul acestor mutări, însă nu există nici un document. Din discuții cu prieteni și colegi, am ajuns la concluzia că erau vânați liderii de opinie, și dacă erai încondeiat ca fiind un astfel de ins, probabil că nu trebuia să faci mulți purici într-un loc, ca să nu influențezi cumva pe ceilalți. Departe de mine au fost aceste gânduri, pentru că eram prea tânăr, dar există și un sâmbure de adevăr.

Cum ați primit vestea condamnării la 15 ani de închisoare?

De la proces ne-au luat și ne-au băgat pe toți într-o singură celulă. Eram 15, dar numai șase paturi. Era mare veselie însă. Părinții veniseră la proces cu îmbrăcăminte, cu medicamente, cu alimente, căci pe unii dintre noi îi știau părinții cu vreo suferință. Comuniștii au spus însă: „Nu le dați nimic acum. O să le dați mâine, când se pronunță sentința!” A doua zi însă, pe noi nu ne-au mai adus la pronunțarea sentinței. A fost o adevărată revoltă printre părinți, indignați că au fost mințiți.

Tatăl meu era pe al treilea rând în sală. În timpul procesului − bieții părinți nu aveau de unde să știe −, noi nu aveam voie, decât cu mare risc, să privim către sală. Eram sfătuiți să privim numai în jos, înainte și la dreapta, unde era completul de judecată: „Atât! Dacă nu, vă agravați situația!”

În stânga mea era un sergent major, blond către șaten, cu ochi albaștri, Sălăjan se numea, și mă înghioldea cu pistolul automat în coastă și îmi spunea: „Uită-te, că se uită la tine acum!” Era prietena mea, care se afla lângă părinții mei, în sală. Se vede treaba că avea un pic de suflet acel gardian. Dacă aș ști unde îi este mormântul, m-aș duce să-i pun o floricică, cu toate că a făcut parte din acea categorie de salariați ai Secu­rității care au produs orori inimaginabile.

Când au început a doua zi să citească sentințele, părinții erau îngroziți și revoltați că nu ne-au mai adus. Când au ajuns la: „Bjoza Octav, 15 ani muncă silnică!”, tatăl meu s-a ridicat arătând către completul de judecată: „Voi sunteți bandiții! Dați-ne copiii ­înapoi!” L-au arestat, l-au bătut vreo cinci luni, după care Tribunalul Militar și-a declinat com­petența în favoarea Tribunalului Civil, care l-a achitat, având puternice circumstanțe atenuante. Însă în modestul lui serviciu n-a mai fost primit înapoi niciodată. A murit în umilințe cumplite. Era un autodidact cum n-am întâlnit decât doar două cazuri în viață.

A doua zi, pe 11 octombrie, în jurul prânzului, vine completul la celulă, se deschide ușa, iar grefierul ne citește sentințele. Cum priveam ușa, în stânga, lângă cadru, era procurorul Tiron, cu mâna băgată la manta, căci era deja rece afară, împreună cu comandantul Penitenciarului Codlea, locotenent-major Sânt Ion Ion. Țin minte, avea o cicatrice pe unul dintre obraji. A început să citească, și unde n-am început să râdem toți... Incredibil! Toți râdeam... Doi frați gemeni din organizație râdeau mai tare decât toți, unul dintre ei chiar în hohote. La care procurorul, după ce s-a terminat de citit, a zis: „Ce râzi mă? Ce te-a apucat? Ce-i de râs?” Iar tânărul a răspuns: „Cum să nu râd? De nu vom reuși noi să facem toată pedeapsa asta, poate diferența o s-o faceți dumneavoastră!” Am înghețat toți. Procurorul a trântit ușa de a căzut tencuiala, dar nu s-a lăsat cu vreo pedeapsă suplimentară. Au plecat și duși au fost. Aceasta se întâmpla în 11 octombrie 1958.

„Dumnezeu e victoria binelui asupra răului”

Cum ați rezistat teribilei atmosfere din detenție?

În 14 ianuarie, dimineața, pășeam pentru prima dată într-o celulă, în Aiud, una dintre uzinele morții, iar apoi la Gherla, construită pe vremea Mariei Tereza. Noi am fost cei care am numit acel pavilion „Zarca Gherlei”. În fața mea apare un ins care făcea de vreo 10 ani închisoare. Mi se părea parcă cioplit în stejar și stâncă românească. Se uită la mine și mă întreabă: „De unde ești? Ce ai făcut? Cât ți-o dat?” Erau primele întrebări... „Ce mai știi nou de afară?” Erau dornici să mai afle câte ceva. „Să știi de la mine fiule că aici, după aceste gratii și sârmă ghimpată, nu există decât o singură etnie!” Eu mă uit însă în jur și văd români, maghiari, evrei, sași, șvabi, toate națiile din România. „Da, băiatule! Este etnia luptătorilor anticomuniști!” Același deținut a adăugat: „Și să mai știi un lucru, fiule! Aici, după gratii și sârmă ghimpată, nu există decât un singur Dumnezeu!” Mă uit însă în jurul meu: erau din toate cultele și sectele, căci groaza trebuia să pătrundă în toate ungherele societății. Tot el mă întreabă apoi: „Tu știi ce e Dumnezeu?” Eu mă uitam mirat la el; nu puteam să zic nici da, nici nu. „Dumnezeu e victoria binelui asupra răului, Dumnezeu e victoria luminii asupra întunericului, Dumnezeu este victoria frumosului asupra urâtului, Dumnezeu este infinitul mare, Dumnezeu este infinitul mic, Dumnezeu este în tine, măi băiete, și în fiecare dintre noi! Îți recomand să-L cauți toată viața, să nu renunți niciodată în a-L căuta!”

Altul îmi spunea: „În per­manență, fiule, să ai mentalitate de învingător. Spune de zeci, de sute, de mii de ori: «Eu sunt un învingător!», «Mie nu mi-e frică!», «Mie nu mi-e foame!», «Pe mine nu mă doare!», «Mie nu-mi este frig!», și așa va fi!” Am făcut-o, și așa a fost. Degeaba erai puternic fizic, căci, dacă în temniţă cădeai pradă deznădejdii, acolo rămâneai pentru totdeauna. Forța mea fizică a fost însă dublată de una psihică pe măsură. Am refuzat să mor. Am avut de două ori aprindere la plămâni și m-am vindecat fără medicamente. Am ieșit din temniță cu niște calități pe undeva „animalice”, mirosul dezvoltat, auzul dezvoltat, însă, încetul cu încetul, după eliberare, acestea s-au estompat și am constatat cu tristețe că am reintrat în rândul oamenilor obișnuiți.

Pe toată durata detenției, orice contact cu exteriorul era rupt. Nu pachet, nu vorbitor, nu scrisoare. Au fost nenumărate cazuri în care, în loc să vină acasă cel drag, la sfârșitul pedepsei venea o țidulă, pe care la început scria: „decedat în timpul detenției”, iar mai apoi dădea și unele precizări mai exacte: „a murit la data de..., în penitenciarul...”. Locul mormântului însă niciodată nimeni nu l-a știut. Acum, noi împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc am procedat la exhumarea unor deținuți. Se va face și ADN-ul, și vom ști familiile din care au provenit, iar osemintele vor putea fi duse, dacă dorește familia, în anumite cimitire. Dacă nu, le vom duce la biserica ridicată, prin grija noastră, la Aiud, pe Râpa Robilor.

„Întețiți teroarea!”

Cum ați îndurat tortura și munca silnică din lagărele de muncă?

Au fost perioade când muncile erau extrem de silnice, însă coeziunea dintre deținuți era nemărginită. Au fost perioade în care normele de muncă erau atât de mari, încât nu puteau fi realizate. Imaginați-vă, când am fost arestat aveam 76 de kilograme, și în închisoare ajunsesem la 52 de kilograme. Ne amuzam agățând traista, în care erau o gamelă și o lingură, în oasele bazinului, atât eram de slabi! Incredibil, dar adevărat! S-a întâmplat undeva în Europa cea indiferentă și nepăsătoare, undeva în România unor vremi nu demult apuse.
Mai toți cei tineri care mai eram cât de cât apți de muncă ofeream bătrânilor și bolnavilor munca noastră de peste zi. Cine ne dădea nouă forța să cărăm acele roabe imense de șantier pline cu vârf de pământ? Cine dădea putere ca acele schelete să care acele roabe cu pământ?... Seara, brigadierul, care era șef peste o formațiune de 40 de deținuți, dădea în poarta lagărului lista cu cei care nu și-au îndeplinit norma, iar aceia erau opriți pentru a fi bătuți. Și rămâneam noi să fim bătuți. Bătăile erau în funcție de cum se grăbea acasă cel care primea și cel care preda lista. În plus, veneau și ordine: Întețiți înfometarea! Întețiți bătăile! Întețiți teroarea psihică! Nu-i lăsați să vorbească nici în șoaptă între ei, în celulă sau la locul de muncă!
Teroarea psihică era permanentă! Ar fi vrut, dacă era posibil, ca noi să nu vorbim între noi deloc. Dacă reușeam să vorbim, era numai în șoaptă. Când ne adresam gardienilor sau ofițerilor, noi trebuia să vorbim numai în șoaptă, ca să nu audă celula de alături și să te recunoască după glas. Gardienii sau ofițerii se adresau către noi numai răcnind, ca să nu pună ceva la cale cu vreunul dintre noi. Se mâncau între ei... Foarte interesant! Însă noi ne simțeam mândri că putem face un astfel de gest. Pare de neimaginat..., țâșnea sângele din unii dintre noi, dar eram mândri că suntem români, iar acum am ajuns să-mi fie jenă... Nimeni nu sesizează acest lucru din cei aflați la putere. Spun: „Nu sunt bani!” Însă, din puținii bani care ar exista într-o astfel de țară, care a fost bogată..., întâi trebuia să începi cu cei care s-au jertfit pentru ea! În ceea ce ne privește pe noi, nu mă aștept la minuni de la autorități. Ne-au aruncat de la masa bogaților în devenire niște firimituri, medicamente gratuite..., după ce Statul Român ne-a luat pentru totdeauna tinerețea, sănătatea, agoniseala și multora chiar și viețile.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!