Andrei Nicolescu-Păcureți, un cărturar al satului de odinioară

Andrei Nicolescu-Păcureți, un cărturar al satului de odinioară

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 08 Februarie 2019

Satul românesc a fost de-a lungul veacurilor matca din care și-a tras seva neamul românesc, iar acest univers rural și-a avut existența jalonată de credința ortodoxă, de limba română, cei doi termeni fiind adesea amintiți în cronicile medievale drept „legea românească” ori „datina străbună”. Fără continuitatea de credință și limbă este greu de crezut că un popor așa de încercat cum a fost al nostru ar fi putut să supraviețuiască vicisitudinilor istoriei. În plină epocă a curentului și ideilor haretismului, intelectualii satelor, învățătorii și preoții, erau chemați să-și unească eforturile pentru luminarea și ridicarea satelor, printre aceștia regăsindu-se și Andrei Nicolescu-Păcureți.

În veacurile marilor prefaceri, și aici vorbim de secolele al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, în viața satului, un rol ex­cep­țional l-au avut preoții și învăță­torii. Primii ca păstrători ai credinței și tradiției, iar ceilalți ca îndrumători prin lumea cărții și științei. Pilduitoare rămâne, fără îndoială, conlucrarea între acești fruntași ai satului, care prin faptele și vorbele lor animă sufletele oamenilor locului și îi educă în spiritul idealurilor naționale ale epocii. Atmosfera aceasta caldă între biserică și școală i-a determinat, uneori, pe ctitorii bisericilor din secolul al XIX-lea să-și pună pe tabloul votiv butada: „Biserica și Școala ne dau adevărata lumină!” Și câte adevăruri stau în vorbele acestea, astăzi mai actuale ca niciodată.

Scrisoare-eveniment

În aprilie 1912, președintele Academiei Române, Anghel Saligny, trimitea o scrisoare unui învățător din Păcureți, un sat aflat la 30 km de Ploiești: „Domnului Andrei Nicolescu, Avem onoare a vă aduce la cunoștință că Academia Română v-a acordat suma de lei 200, din premiul I Calenderu, pentru manuscriptul dumneavoastră, monografia comunei Păcureți”. Scrisoarea în sine, dincolo de conținut, era un eveniment. În epocă era o onoare deosebită ca președintele Academiei Române, o mare personalitate a țării, să se ostenească să-i scrie câteva rânduri cuiva, cu atât mai mult unui învățător de la țară. Dar cine era oare cel căruia i se făcuse această onoare?

Portret de dascăl

Suntem încă în plină epocă a curentului și ideilor haretismului prin care intelectualii satelor, învățătorii și preoții, erau chemați să-și unească eforturile pentru luminarea și ridicarea satelor. Iar mai toți învățătorii și preoții erau animați de acest deziderat. Printre ei s-a aflat și Andrei Nicolescu-Păcureți (1866-1925). În 1912, el era încă tânăr, avea 46 de ani și o frumoasă carieră didactică începută în 1885 după absolvirea Școlii Normale din Ploiești. Din acel moment, și-a dedicat viața și energia crezului haretist care tocmai prindea contur în primii săi ani de învățământ. În toată perioada cât a fost învățător, s-a remarcat ca un om activ, ca un model pentru elevii săi, dar și pentru locuitori. Din acest motiv, în 1919, a devenit primar al Păcure­țiului, iar mai apoi membru al primului Parlament al României Între­gite.

Învățătorul trăiește și cunoaște nemurirea, în general, prin elevii săi, dar, uneori, sunt și oameni ex­cepționali care, în paralel cu munca didactică, lasă posterității și opere scrise. Andrei Nicolescu- Păcureți s-a numărat printre cei care au și scris. Preocupat de soarta satului românesc, de găsirea unor soluții la marile greutăți pe care le aveau țăranii, el a analizat aceste aspecte și a propus soluții materializate în cele trei studii publicate între 1889 şi 1914: „Admi­­ni­stra­ția comunală - Studiu asupra organisărei administrative în România, însoțit de un Proiect de Lege pentru descentralizarea administrativă comunală, Tipografia Democratul, Ploiești, 1889”, „Rolul administrațiunei în îmbunătă­țirea soartei țăranului”, Institutul de Arte Grafice Progresul, Ploiești, 1906, „Zece ani de muncă în binele aproapelui”, Tipografia Con­cu­rența, Ploiești, 1914. Sigur că timpul a perimat aceste scrieri, însă opera de căpetenie a învă­țătorului este aceea a monografiei Păcure­țiului, lucrare tipărită în 1912, premiată de Academia Română. Cartea rezistă și astăzi, fiind un izvor documentat de prim rang și o sursă de imagini și informații despre istoria satului Păcureți. Dar și despre începuturile industriei petroliere din țara noastră, întrucât, după cum spune chiar numele satului, Păcureți, de aici s-au extras zăcăminte petroliere încă din secolul al XIX-lea.

O monografie valoroasă

Intitulată „Monografia istorică, economică, statistică, culturală și socială a comunei Păcureți din județul Prahova, cu o descriere amănunțită asupra Păcurei privind industria generală a țării”, cartea lui Andrei Nicolescu-Păcu­reți este o bogăție inepuizabilă și o mărturie despre viața satului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Asta în ciuda titlului lung și „prețios”, dar acestea sunt epoca și spiritul său.

În Cuvântul înainte autorul ne relevă uriașul său efort – a scotocit casă cu casă în sat și a găsit peste 400 de hrisoave vechi la săteni, acestea fiind izvoare istorice de prim rang, mai ales că, transcriin­du-le și utilizându-le, le-a salvat de la o distrugere sigură. În același timp își exprimă și un crez: „Noi am dori din parte-ne ca nici o comună din țară să nu rămâie fără monografia sa, până ce mai este timp de a nu se perde bătrânii și odată cu ei și documentele”.

Cartea sa surprinde instantaneu cum industria petrolieră sosită aici schimbă fibra seculară a așezării, căci ne spune următoarele despre portul sătenilor: „Ca­trin­ța, sumanul, cămașa de tort, ilicul, fusta creață la bărbați aproape au dispărut. Mai toți locuitorii și-au schimbat portul în haine negre, fabricație străină. Țăranul propriu-zis, adică muncitorul de pământ, plugarul și din aceștia numai din cei săraci, păstrează încă strămoșescul port țărănesc: cioareci, ițari de aba albă, cojocul înflorat, brâu roșu, cipici, opinci și căciulă dreaptă. Femeile, în genere, nici una nu mai poartă costumul național. Toate au rochii cu bufanți făcute din stămbi cumpărate de la brașoveni din sat sau de la Ploiești” .

Ocupațiile sătenilor sunt agricultura, dar și lucrul în cele cinci fabrici de petrol din zonă. Alții fac comerț ambulant cu produse petroliere, pe care le vând în Prahova și în județele vecine. Despre viața religioasă, informațiile sunt la fel de abundente: „În privința hranei, țăranii se țin de prescrip­țiile religioase, ei țin și posturi cam 100 de zile. Apoi miercurile și vinerile vre-o 200 de zile postite în total din 365 de zile”.

Țăranii se duc des la slujbe, dar și o ușoară remarcă nostalgică din epoca fanariotă: „Spun bătrânii că, pe vremea veche, la biserică se afla un jug legat de un butuc în care mai marii satului puneau cu gâtul în el, trântit la pământ pe săteanul care nu venea la biserică”.

Interesant este că, într-ade­văr, a existat o încercare a statului de a face educație prin Biserică, autoritățile locale și județene pedepsindu-i pe cei care nu participau la ceremonialurile religioase ale comuni­­tății. Inițiativa aceasta a statului a fost însă de scurtă durată. Amintirea ei a rămas. La fel de interesantă este și remarca autorului, aceea că preotul este tămăduitor al sufletului, dar și al trupului și se bucură de un mare respect, întrucât uneori suplinește și rolul medicului care nu se mai deranjează la a veni în sat.

Tot în acest registru al „nostalgiilor dureroase”, învățătorul descrie și parcă avem o similitudine cu poveștile lui Creangă, cum se derula procesul de învăță­mânt de odinioară și corecțiile aplicate elevilor năzdrăvani: „Un instrument era pilul, o bucată de piele de talpă groasă și lată cu coada ca la biciu. Of doamne cum mă mai ustura palmele. Acest pil s-a păstrat până la 1888 când învăță­torul școalei îl introduse și eu i l-am furat păstrându-l cu gândul de a-l trimite Muzeului din Bucu­rești. Îl țin și astăzi drept suvenir al usturimii palmelor mele și înaltelor mele studii universitare”.

Ieșind din acest registru ludic, putem spune că învățătorul Andrei Nicolescu-Păcureți reprezintă tipul cărturarului care și-a iubit satul natal și a făcut tot ce a putut pentru progresul acestuia, dar și pentru a-i conserva trecutul. Și ca el au fost mulți alți oameni care, alături de preoți, au făcut „apostolat” pentru țăranul și satul românesc.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!