Proclamarea anului 2024 prin lege ca fiind Anul Avram Iancu pentru a celebra așa cum se cuvine împlinirea a două secole de la nașterea eroului Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania ne oferă acum prilejul de
21 Apr, 2024
Atanasie Berzescu în temniţa comunistă
Mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă a fost un fenomen naţional de refuzare a regimului impus de tancurile sovietice, începând mai ales cu anul 1948. Munţii României erau împânziţi de grupurile de rezistenţi în aşteptarea americanilor eliberatori, cei din satele împrejmuitoare fiind principalii susţinători. Un astfel de caz a fost Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiş, judeţul Severin. Acesta s-a născut la 4 martie 1921, într-o familie de muncitori din Teregova. După absolvirea Şcolii Normale din Caransebeş şi Deva, a urmat Academia de teologie. Ca profesor la Slatina-Timiş s-a numărat printre cei care îi susţineau cu toate cele necesare pe cei din munţii Semenicului, grupaţi în jurul lui Spiru Blănaru. La 25 ianaurie 1949, tânărul Berzescu a fost arestat. Trei zile mai târziu, sub ameninţarea pistolului maiorului Aurel Moiş de la Securitatea din Caransebeş, a fost obligat să-l trădeze pe Spiru Blănaru. Numai că operaţiunile Securităţii de la Teregova au dat greş, încât Berzescu a scăpat de această constrângere. A fost inclus într-un lot de 21 de tineri inculpaţi pentru aşa-zisă activitate în Frăţiile de Cruce. Atanasie Berzescu a fost condamnat prin Sentinţa nr. 1766 din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. După o detenţie la Timişoara, la 18 februarie 1950, Berzescu a fost mutat în Penitenciarul Aiud. Aici a fost nevoit să reziste regimului dur impus de gardieni, după cum relatează în memoriile sale şi din care redăm o secvenţă: „În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, îşi face apariţia un gardian şi întreabă:
- Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?
Aşa, îmbrăcaţi sumar, în pantaloni şi cămaşă, încălţaţi numai în galenţi de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriţi unul la altul, nu mai înţelegeam nimic, nu făcusem nimic rău.
După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în faţa noastră, se deschide o uşă de fier. Cu satisfacţia vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru şi trânteşte uşa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nici o fereastră şi nici bec. Pe jos era apa până la gleznă... Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina becului de afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şi stropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit în chinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţa pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira şi rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şi foamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte un ofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, la ordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau uşa. Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineaţa, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanţu, ne-a scos din cameră, ne-a aşezat pe un singur rând, a trecut prin faţa noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, şi ne-a spus:
- Acum mergeţi în fabrică şi să le spuneţi deţinuţilor ce aţi păţit în ziua de 23 August!“
Atanasie Berzescu a fost eliberat din temuta închisoare la 27 septembrie 1957, însă numai în acte, deoarece avea să fie menţinut în universul concentraţionar comunist. A primit un domiciliu obligatoriu la Lăteşti pentru 24 de luni. Un an mai târziu, o comisie a Ministerului Afacerilor Interne hotărăşte ca Atanasie Berzescu să fie trimis în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni, la Culmea, apoi la Periprava. La 12 septembrie 1961, Berzescu primeşte o altă decizie pentru trimitere în lagăr de muncă, pentru alte 36 de luni. A fost eliberat la 6 mai 1964.
