Reportaj
Bălteni, parohia din mijlocul pădurii

Bălteni, parohia din mijlocul pădurii

Daniel Tomescu, 24 Mai 2011

La aproape trei kilometri de Periş, în inima a ceea ce a mai rămas din vestiţii Codri ai Vlăsiei, se află satul Bălteni. Aşezarea formată din nu mai mult de 150 de case este apărată de jur împrejur de bălţi, smârcuri şi păpuriş.

La capătul unei ulicioare care porneşte din strada principală, chiar pe malul unui ochi de apă, se înalţă Biserica "Sfântul Nicolae" a fostului Schit Bălteni.

Departe de orice zgomot, curtea bisericii pare a fi un colţ de Rai. Din uliţă, sfântul lăcaş nici nu se vede, ascuns privirii de coroanele molizilor bătrâni care îşi unesc crengile deasupra aleii. În stânga, pitulată în spatele gardului de lemn, se află casa parohială, atât de scundă, încât parcă ar fi de jucărie. La capătul curţii preotului începe "domeniul" bisericii, un teren scăldat în verdeaţă care se întinde pe vreo cinci hectare şi care la vest se învecinează cu ogrăzile oamenilor, iar la nord, la est şi la sud "dă" în baltă. Dincolo de lac (care aici are o lăţime de vreo 20 de metri) se ridică zidul verde-închis al pădurii. De altfel, de la intrarea în curtea bisericii, culoarea verde este stăpâna absolută a locului, fiind prezentă în toate nuanţele posibile: de la verdele crud al ierbii până la cel întunecat al molizilor.

Aerul vibrează de freamătul pădurii şi de cântecul păsărilor. Zgomotele vieţii moderne nu ajung până aici. Acum înţelegi de ce regii României îşi petreceau verile în Palatul Scroviştea, care se găseşte la mai puţin de un kilometru depărtare. Şi lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut să stea la Scroviştea. Iar fostul preşedinte Ion Iliescu a iubit pur şi simplu palatul din mijlocul pădurii şi împrejurimile sale. Le-a iubit atât de mult, încât de vreo două ori a intrat şi în Biserica "Sfântul Nicolae", din Bălteni.

O biserică văruită, ca o casă ţărănească

Biserica "Sfântul Nicolae" a fost ridicată pe ruinele unui schit. Acesta fusese construit la porunca legendarului voievod Radu Negru. Domnitorul poposise în acest loc înaintea unei bătălii cu tătarii. Ca un militar ce era, Vodă a văzut avantajele strategice ale terenului şi a înălţat un schit, ca să aibă unde să se reculeagă şi unde să se ascundă, la nevoie.

Schitul lui Radu Negru a fost distrus de tătari în 1602. Abia în anul 1626 biserica a fost reconstruită de către stăpânul satului Bălteni, Vornicul Hrizea, după cum spune el însuşi în pisania de deasupra intrării: "Această sfântă biserică a fost ridicată de mine, credinciosul întru Iisus Hristos, Marele Vornic Hrizea, ceea ce Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit a cheltui şi am făcut acest sfânt lăcaş întru slăvirea Sfintei Treimi şi în numele Sfântului Nicolae". După alte izvoare, biserica a fost ridicată pe locul în care, în 1474, a fost ucis domnitorul Vlad Ţepeş.

La 28 iulie 1642, ctitorul a închinat acest sfânt lăcaş Mănăstirii Ivirion de la Muntele Athos. Poate aşa se explică existenţa aici, la începutul secolului al XIX-lea, a câtorva călugări greci, care au fost alungaţi în 1815 de haiducul Iancu Jianu. Cert este că balta din stânga drumului prin care se intră în sat se numeşte Lacul Jianului.

Biserica din Bălteni este de o frumuseţe aparte. Acoperită cu şindrilă, având un pridvor supralărgit asemănător cu cel de la biserica Mănăstirii Tismana, sfântul lăcaş este întărit cu nişte contraforţi care au fost ridicaţi în dreptul absidelor.

Foarte interesant: pereţii interiori ai bisericii nu au fost niciodată pictaţi. Ei sunt pur şi simplu văruiţi, ceea ce te face să te simţi ca într-o casă autentic ţărănească. Icoanele bisericii din Bălteni sunt foarte vechi. Astfel, icoana împărătească a Mântuitorului datează din octombrie 1857. Icoana Maicii Domnului şi cea a Sfântului Nicolae au fost făcute în anul 1901. Catapeteasma a fost realizată pe la 1800. Pronaosul şi naosul sunt separate de un zid; deasupra uşii prin care cele două încăperi comunică, pe partea dinspre naos a peretelui, chiar faţă-n faţă cu uşile împărăteşti, sunt scrise numele soldaţilor din Bălteni care şi-au dat viaţa pentru ţară în cele două războaie mondiale din secolul trecut.

În biserică este răcoare, chiar frig. Parcă toate gerurile din cele 395 de ierni care au trecut peste acest sfânt lăcaş s-au păstrat în zidurile sale şi acum ies puţin câte puţin. În naos este o sobă din metal, micuţă şi cochetă, dar nu poţi să nu te întrebi ce poate ea să facă în timpul iernii, dacă acum, vara, este atât de rece înăuntru.

Doamna preoteasă şi războiul avizelor

Paroh al Bisericii "Sfântul Nicolae" din Bălteni este preotul Aurel Mihai. Slujeşte aici din 1980. Părintele Aurel are rădăcini adânci, fiind din partea locului. Parohia este mică, are doar 150 de familii, dar multe dintre acestea sunt formate dintr-o singură persoană, 60-70 fiind văduvi(e). Fiind atât de puţini locuitori, şi evenimentele din viaţa satului sunt puţine. De la începutul anului, în Bălteni au fost două botezuri, două înmormântări şi o singură nuntă. Părintele Aurel Mihai este totuşi fericit: "Mulţumesc bunului Dumnezeu că suntem sănătoşi şi că ne-a ajutat să reparăm biserica! A fost tare greu, dar până la urmă am reuşit".

Cu repararea bisericii a fost o întreagă poveste. Această operaţiune trebuia neapărat făcută, fiindcă acoperişul (de şindrilă) putrezise pe porţiuni destul de mari şi ploua în interior. Prima autorizaţie a fost obţinută în anul 2002. Din păcate, atunci, "finanţatorul" lucrării, Direcţia Monumentelor Istorice, nu avea bani. După doi ani, autorizaţia a expirat. Trebuia obţinută alta. O lucrare de acest gen presupune o mulţime de avize, de la o mulţime de instituţii. În unele locuri repararea bisericii era considerată afacerea de familie a preotului şi funcţionarii se comportau ca atare. Părintele Aurel nu putea umbla toată ziua prin Bucureşti. Nici sănătatea nu-i îngăduia să alerge de la o instituţie la alta, nici obligaţiile pastorale nu-i permiteau să lipsească atât de mult din parohie. În aceste condiţii, doamna preoteasă şi-a luat asupra ei sarcina de a lupta cu birocraţia pentru a obţine măcar o parte din aprobările necesare. Mai ales că avea serviciul în Bucureşti. Fiindcă, trebuie spus, doamna Mihai făcea naveta zi de zi cu trenul. De altminteri, cuvântul "navetă" era parte integrantă din vocabularul cotidian al familiei Mihai, fiind folosit şi de către doamna preoteasă, şi de Cristina, cea mai mare dintre cele două fiice.

Naveta, ca mod de viaţă

Dumnezeu i-a binecuvântat pe părintele Aurel şi pe soţia sa, Gheorghiţa, cu două fete: Cristina şi Aurelia. Date fiind condiţiile obiective de viaţă, doamna preoteasă a avut dintotdeauna serviciu, în Bucureşti. Asta a însemnat 30 de ani de navetă. "Am lucrat aproape 30 de ani şi mi-a fost foarte greu, cred că vă daţi seama!" Intervine părintele Aurel: "Se scula de la 3 dimineaţa şi la ora 5 ieşea pe poartă. Mergea cu bicicleta până la gară (la Halta Scroviştea - n.n.), lua trenul până în Bucureşti-Nord, apoi mergea cu un autobuz până la birou şi seara, pe la 6-7 ajungea acasă. În perioadele de vârf erau zile când intra în casă şi la miezul nopţii". Pe vremea lui Ceauşescu lucra şi sâmbăta. Uneori le chema şi duminica de acasă! "Asta, în condiţiile în care aveam două fetiţe de crescut. Aşa am dus-o 30 de ani: cu spaima că pierd trenul. Şi-acum, deşi m-am pensionat de patru ani, dimineaţa tresar speriată că am pierdut trenul."

În absenţa soţiei, părintele era şi preot, şi tată, şi mamă. "Mi-aduc aminte că o aveam numai pe Cristina, Aurelia nu se născuse încă. O aşezam pe fetiţă între perne, în mijlocul patului, îi făceam măr ras cu biscuiţi şi când mă-ntorceam de la biserică o găseam adormită, tot între perne."

Nici după naşterea celui de-al doilea copil, Gheorghiţa Mihai nu a putut renunţa la serviciu. "Credeţi-mă, nu aveam cum să supravieţuim doar cu salariul soţului. După naşterea Aureliei, ne-a mai ajutat şi mama. Ne-a fost greu, dar uite, cu ajutorul lui Dumnezeu, fetele au crescut şi acum sunt pe picioarele lor."

Ziceam că în familia părintelui Mihai cuvântul "navetă" are o însemnătate specială. Aşa este.

Dintotdeauna, şcoala din Bălteni a avut numai clasele I-IV. De fapt, a fost o singură clasă, în care învăţau simultan toţi copiii ciclului primar. "Preda o singură învăţătoare. A venit aici odată cu mine. E căsătorită cu un "băiat" din Bălteni, dar au stat la ea, în Buftea. Ei, "fata" aceasta a făcut naveta 30 de ani. Dar să ştiţi, a fost o învăţătoare excepţională!", povesteşte părintele Aurel.

Şi Cristina Mihai, fata cea mare a părintelui, a trecut prin mâna acestei învăţătoare. Dar, după terminarea clasei a IV-a, a fost şi ea nevoită să înveţe cuvântul navetă, cursurile gimnaziale făcându-le la Periş. Fie iarnă, fie vară, Cristina a bătut zi de zi cei trei kilometri până la şcoala din Periş. Părintele o ducea cu bicicleta până la gară şi de-acolo lua trenul o staţie. "Într-a VIII-a am înscris-o la Şcoala Nr. 1 din Buftea (cea mai bună din judeţ), care avea internat." Aici se cuvine a fi făcută o precizare: părintele Aurel Mihai nu are şi nu avut niciodată autoturism proprietate personală. Atât el, cât şi preoteasa au folosit, şi folosesc şi acum, în deplasările prin localitate sau până la Halta Scroviştea, bicicleta. Acum, mai treacă-meargă, pentru că strada principală este asfaltată, dar îmi imaginez cum arăta pe vremuri părintele după ce vreun camion îl depăşea învăluindu-l într-un nor gros de praf…

Aurelia a scăpat de navetă. Din clasa a V-a a fost înscrisă la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti, care avea, de asemenea, internat. "Şi pentru fetele noastre a fost greu. Dar să ştiţi că cine a vrut să înveţe carte, a învăţat. Cristina a terminat engleza şi lucrează la o companie multinaţională. Aurelia a absolvit Conservatorul şi este profesoară de flaut la Liceul de Muzică "George Enescu". N-am putut să facem prea mult pentru ele, dar suntem fericiţi că măcar le-am putut ajuta în facultate."

Viaţa la ţară

Părintele Aurel şi doamna preoteasă trăiesc precum nişte oameni obişnuiţi de la ţară. De altfel, nici nu se consideră a fi altceva. Când m-am dus să vorbesc cu părintele, tocmai terminase de cosit iarba din jurul bisericii şi-şi oblojea nişte bătături din palmă. Preoteasa era cu sapa în mijlocul parcelei cultivate cu cartofi. Şi gospodăria părintelui este aidoma oricărei gospodării ţărăneşti: câteva zeci de găini şi un purcel, o grădină cu roşii, ardei, mazăre, varză, conopidă, cartofi şi tot ce-i mai trebuie unei familii. L-am întrebat de ce nu plăteşte pe cineva ca să-l ajute măcar la treburile grele. "Păi, să vedeţi de ce: mai toţi oamenii din sat sunt bătrâni şi bolnavi, abia se descurcă în ograda lor. Aşa, am găsit nişte cetăţeni, am vorbit şi am pus porumbul "parte în parte": arat, discuit, semănat cu sămânţă de la mine. Şi recolta jumate-jumate, aşa era învoiala. Şi în toamnă m-au lăsat cu cocenii netăiaţi. A trebuit să-i tăiem noi, soţia şi cu mine. De-asta nu ne mai încurcăm cu nimeni. O scoatem la capăt cum putem. Dar porumb trebuie să punem, ca să avem ce da la găini şi la purcel. Preotul care a fost aici înaintea mea a ţinut şi o vacă, dar eu chiar n-am cu ce."

Şi predecesorul părintelui Aurel Mihai a dus-o greu. "Ba el a dus-o mai greu decât mine, avea trei copii şi preoteasa stătea acasă. Părintele Dumitru Georgescu a slujit aici 36 de ani, apoi s-a mutat în Bucureşti."

După plecarea părintelui Georgescu, postul de paroh a fost suplinit de părintele Nicolae Văsâi. "Părintele Nicolae s-a purtat extraordinar cu mine. Am avut mare noroc cu el. Eram deja student şi, cum aveam timp, veneam aici, pe lângă dumnealui. Pe vremea aceea făcea singur Miezonoptica în biserică. Şcoala m-a învăţat teoria, dar practica am deprins-o cu părintele Nicolae. Noi am venit aici la 1 martie 1980. Părintele a mai stat cu mine vreo câteva luni, până când a văzut că sunt sigur pe mine, că m-a pus pe picioare."

Epilog

Părintele Aurel Mihai priveşte spre pădure, dincolo de cei 20-30 de metri ai bălţii. "De multe ori, ocolesc pe la pod şi mă duc pe malul celălalt, ca să văd cum arată biserica şi de acolo. Îmi creşte inima când o văd cât e de frumoasă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a ajutat să o reparăm!"

Acum, părintele e liniştit. Fetele sunt pe picioarele lor, deşi îşi reproşează că nu le-a putut sprijini mai mult. "Îmi pare rău, dar astea au fost posibilităţile noastre!"

Preoteasa îl ajută şi în gospodărie, şi la biserică. La slujbe, dânsa ţine strana. "Ei, nu-i mare lucru! Cânt în strană de tânără. De când m-am căsătorit cu părintele. Ba, şi înainte de a mă mărita cântam în strană. Cântam, citeam ce era de citit…"

Părintele o priveşte cu o tandreţe care nu poate fi descrisă sau pe care eu nu o pot descrie. Sunt împreună de 31 de ani, împreună la bine şi la greu aici, la Bălteni, într-un loc aproape aspru, într-o parohie mică, pe care am putea-o numi "parohia din mijlocul pădurii".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!