Interviu
Biserica Ortodoxă a fost mereu ca o mamă

Biserica Ortodoxă a fost mereu ca o mamă

Dumitru Manolache, 25 Februarie 2013

Episcopia Maramureşului şi Sătmarului vine din istorie în contemporaneitate cu cununa martiriului pe frunte. La puţin peste două decenii de la reînfiinţare, eparhia a reuşit să exprime cu forţă năzuinţa dintotdeauna a românilor din această parte de ţară: demnitatea ortodoxă şi faptul că, deşi au rămas fără voievozi în istorie, s-au comportat voievodal peste veacuri. Recent, am purtat o discuţie cu Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al acestei eparhii, despre trecutul, martiriul, prezentul şi viitorul Maramureşului ortodox.

Preasfinţia Voastră, pe teritoriu eparhial convieţuiesc cetăţeni care aparţin şi altor confesiuni. Cum poate fi caracterizată misiunea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului din această perspectivă?

Transilvania, nord-vestul României în general, are o abordare aş spune eu creştin-europeană. În eparhia noastră convieţuiesc mai multe etnii şi confesiuni sau culte. Situaţia confesională se prezintă astfel, după datele recensământului din 2011: judeţul Maramureş are 461.000 de locuitori, din care 360.000 sunt de religie ortodoxă, adică 78%; judeţul Satu Mare are 329.000 de locuitori, din care 160.000 sunt de religie ortodoxă, adică aproximativ 50%. Celelalte trei Biserici istorice - Greco-Catolică, Romano-Catolică şi Reformată - au un număr mic de credincioşi. Dar atmosfera interconfesională este de dialog permanent cu Biserica majoritară. De altfel, Biserica noastră a încercat întotdeauna să se comporte ca o mamă. Nu a fost niciodată dominantă sau asupritoare. A fost împăciuitoare şi iertătoare, chiar dacă a primit, în decursul istoriei, multe răni şi a fost mâhnită şi îndurerată. Întotdeauna însă s-a comportat în mod fratern cu celelalte culte. Am putea spune că este o atmosferă de colaborare, de întâlnire, de dialog şi de cunoaştere, pentru că nu foloseşte nimănui conflictul.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica Greco-Catolică, pe parcursul celor două decenii de după 1990, acestea s-au mai detensionat. Şi ortodocşii şi-au construit biserici, şi greco-catolicii, pentru că problema cea mai mare era lipsa lăcaşurilor de cult. Acum, toate comunităţile au propriile biserici.

De la primul horepiscop la episcopia de azi

Punctaţi câteva date din tumultuoasa istorie a episcopiei…

Rădăcinile Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului coboară în istorie pe parcursul a şase secole. În 1391, Mănăstirea Peri, astăzi în dreapta Tisei, în Ucraina, primeşte actul de ridicare la rangul de stavropighie, semnat de patriarhul Antonie al Constantinopolului, iar egumenul Pahomie, atribuţii cvasiepiscopale. Apoi, un şir de horepiscopi, sau episcopi de ţară, au rezidat în Mănăstirea Peri şi în mănăstirile existente în Maramureş până la 1762, când cele mai multe au fost distruse de generalul Bucow, din ordinul Mariei Tereza. Deci, rădăcinile episcopiei coboară până la 1391. Sunt pomeniţi, apoi şi identificaţi, peste 40 de horepiscopi care rezidau în mănăstirile din Maramureş.

Românii nu au avut voie în Transilvania să aibă episcopii în mediul urban. De aceea, Eparhia Maramureşului a fost o episcopie martirică şi misionară. Mereu a fost suprimată şi mereu a reînviat. Ea a continuat să existe însă în fiinţa, conştiinţa şi în credinţa creştinilor maramureşeni.

Anul pe care noi îl menţionăm ca unul foarte important este 1690, când este pomenit episcopul Iosif Stoica, devenit din 1992 Sfântul Iosif Mărturisitorul. Acesta păstorea în Maramureş când, la 1700-1701, mitropolitul de la Bălgrad, Atanasie Anghel, a semnat documentul de unire cu Biserica Romei. Episcopul Iosif a respins uniaţia. Drept urmare, preoţimea din Maramureş, împreună cu credincioşii, au rămas fideli Ortodoxiei. Uniaţia nu a avut repercusiuni în această parte a Transilvaniei până pe la 1762, când a fost impusă cu forţa, şi chiar şi aşa românii ortodocşi din Maramureş au rămas ce au fost, chiar dacă după 1800 au fost declaraţi greco-catolici pur şi simplu, fără să fie întrebaţi sau consultaţi. În această situaţie, după 1700, singurul ierarh ortodox din Transilvania a rămas Sfântul Iosif. Pe un antimis din vremea lui se semnează: „Episcopul Iosif Stoica al Maramureşului şi locţiitor de mitropolit al Bălgradului“.

La 1705, a fost închis în închisoarea de la Hust, în Ucraina de astăzi, pentru faptul că nu a vrut să semneze un document prin care i se cerea să părăsească Ortodoxia. A fost eliberat însă la presiunea credincioşilor, dar nu şi-a mai putut ocupa scaunul niciodată. Moare în 1713, dar nu se cunoaşte mormântul lui.

Ultimul episcop ortodox de Maramureş cunoscut cu numele este Gavril Ştefanca de Bârsana, care a rezidat în Mănăstirea Bârsana şi care este pomenit la 1739. De la această dată, românii maramureşeni nu au mai avut voie să aibă propriul episcop ortodox, dar acest lucru nu înseamnă că au acceptat uniaţia.

Înfiinţarea oficială a Episcopiei Maramureşului a avut loc în 1937, prin decret regal semnat de regele Carol al II-lea şi prin hotărârea Consiliului de Miniştri. Atunci s-a oferit ca reşedinţă Palatul Culturii din Sighetu Marmaţiei şi a fost înzestrată episcopia cu mai multe clădiri şi cu 300 ha de pădure la Vadul Izei.

Ea a rezistat până în 1940, împreună cu primul ei episcop, dr. Vasile Stan, fost profesor la Sibiu. În 1940, hortiştii au spulberat această episcopie şi au alungat preoţimea ortodoxă din Maramureş, profanând altarele ortodoxe. În 1944, când Ardealul de Nord a revenit la România, episcopia şi-a reluat activitatea, dar în 1948, odată cu instalarea regimului comunist, a fost desfiinţată definitiv. Episcopia noastră a fost reactivată de către Sfântul Sinod în 1990, la cererea preoţimii şi credincioşilor din Maramureş şi Sătmar, iar Înalt Preasfinţitul Justinian a fost ales Episcop al noii eparhii. Era şi firesc, pentru că este fiu al Maramureşului, cu o slujire de 30 de ani de stăreţie la Mănăstirea Rohia, şi 17 ani ca Episcop-vicar la Cluj. Încă de pe vremea stăreţiei la Rohia, era recunoscut ca un fel de episcop al locului, fără să fie încă ridicat la acest rang. A fost preţuit, urmat, ascultat şi iubit, pentru că are un har deosebit. De aceea, reîntoarcerea Înalt Preasfinţitului Justinian în Maramureş a adus multă linişte, pace şi siguranţa că românii, credincioşii din Maramureş, vor rămâne ataşaţi Bisericii noastre Ortodoxe. Şi aşa a şi fost, precum se vede din cele trei recensăminte.

Ce au însemnat cele peste două decenii de viaţă post-comunistă care s-au scurs de la reînfiinţarea episcopiei?

Episcopia a început foarte greu. Spre deosebire de alte locuri din ţară, unde au fost reînfiinţate sau înfiinţate noi eparhii, autorităţile locale din Baia Mare au fost foarte reţinute. Parcă nu s-au bucurat.

Un an de zile a stat Înalt Preasfinţitul Justinian fără reşedinţă. Sigur, i s-au oferit trei camere colo, altele două dincolo, necorespunzătoare însă. Un an a stat în gazdă la consilierul economic, părintele Bălan. Apoi i s-a oferit spaţiu în clădirea actualei reşedinţe, care era liberă de sarcini. Ulterior, s-au mai construit două aripi de clădire, cu paraclis episcopal, o sală de şedinţe, bibliotecă, muzeu şi birouri.

În această perioadă, s-au construit în eparhie 130 de biserici, plus Catedrala episcopală. De la trei mănăstiri, pe care le avea episcopia în 1990, acum sunt 20 de mănăstiri şi 7 schituri. Avem un seminar teologic, „Sfântul Iosif Mărturisitorul“, în Baia Mare, şi trei secţii de teologie în cadrul Universităţii de Nord, un liceu teologic ortodox confesional, „Nicolae Steinhardt“, la Satu Mare, cu învăţământ liceal, gimnazial, primar şi preşcolar, cu 450 de elevi.

Şcolile teologice au fost şi sunt pepiniera în care s-au format preoţii noştri care, de la 300 în 1990, astăzi sunt 570, iar parohiile, de la 300 am ajuns astăzi la 550 unităţi de cult.

Putem spune că acum suntem în rând cu toate eparhiile din ţară.

Maramureşenii şi verticalitatea bisericilor lor

Existenţa unor colectivităţi româneşti semnificative dincolo de Tisa este o realitate istorică. Ţineţi legătura cu acestea?

Există cinci comunităţi româneşti în dreapta Tisei care îşi păstrează foarte bine identitatea românească, limba şi credinţa. Acestea, la un loc, adună un număr de 30.000 de români. Din nefericire, prozelitismul sectar a fost foarte agresiv acolo. Mulţi au trecut la cultele neoprotestante, care au venit cu o ofertă tentantă: după 1990 au adus carte în limba română. Iar preoţii ortodocşi slujeau, chiar şi după â90, după Liturghierul cu litere chirilice. Dar şi aşa, din cei 30.000 de români, aproape 20.000 au rămas ortodocşi.

La ei mergem din când în când. Ţin de Episcopia Hustului şi Vinovogradovului, păstorită de Înalt Preasfinţitul Marc, care este foarte deschis şi cu care coliturghisim adesea. Mergem de câte ori au ei nevoie. La Slatina am fost recent, chiar a doua zi de Crăciun, după calendarul neîndreptat. Le-am dus şi acum cărţi, Evanghelie, Apostol, Liturghier, Molitfelnic, ultimele ediţii editate de institutul nostru biblic. Le ducem şi altfel de cărţi, pentru că ei duc lipsă de carte în limba română.

Nu putem să facem mai mult decât să-i asistăm duhovniceşte şi să-i îndemnăm să-şi păstreze identitatea, aşa cum au făcut-o până acum. Ei au rezistat prin credinţă şi tradiţii deznaţionalizării. Alţii însă au avut o soartă mai grea. Au fost duşi în Siberia, satele au fost depopulate. Cele cinci localităţi care ţin legături foarte strânse cu cei din stânga Tisei îşi păstrează cu sfinţenie credinţa şi tradiţia, parcă mai autentic decât cele de dincoace de Tisa, din Maramureşul voievodal. Aceasta este lucrarea noastră. Să putem să le facem un dar duhovnicesc. Bucuria de a fi împreună la sărbători şi la evenimente.

Preasfinţia Voastră, are vreo semnificaţie anume verticalitatea, înălţimea cu totul deosebită a turlelor bisericilor maramureşene?

Meşterii populari de geniu din Maramureş au găsit o soluţie strălucită, inspirată de Dumnezeu, construindu-şi catedralele de lemn. Ortodocşii nu au avut voie să ridice biserici de zid, după porunca împărătească de la Viena, ca să poată fi mai uşor distruse prin ardere, dacă se dorea.

Atunci au găsit această formulă de a construi catedrale de lemn.

Avem peste 40 de monumente istorice de mare valoare în episcopia noastră, unele de mărimi impresionante, cu o vechime de cinci şi peste cinci secole, o bogăţie de valori sacre, icoane vechi, cruci, cărţi vechi şi obiecte de cult.

Aceste catedrale, cred, sunt un mod prin care maramureşenii şi-au manifestat credinţa, în relaţia pământ-cer. Ei au gândit aşa când le-au construit: de aici, având „antenă“ spre Dumnezeu, nimeni nu ne poate disloca! Pe ei nu i-a putut nimeni dezrădăcina. Nici în cele mai cumplite încercări de maghiarizare sau catolicizare. Maramureşenii au rămas ceea ce au fost prin credinţa lor ortodoxă păstrată cu sfinţenie. Chiar şi atunci când au fost declaraţi greco-catolici, tot ortodocşi au rămas, păstrându-şi sărbătorile şi legea strămoşească, cum îi ziceau ei. Şi-au ţinut portul, şi-au vorbit graiul, şi-au păstrat tradiţiile, şi acesta este un semn al demnităţii lor şi al faptului că după ce au rămas fără voievozi, s-au comportat ei voievodal. Au avut conştiinţa înrădăcinării şi a responsabilităţii unei moşteniri pe care au iubit-o, preţuit-o şi pe care au sporit-o mereu.

Aşa se explică frumuseţea bisericilor din Maramureş, a portului, a graiului, ospitalitatea, deschiderea, porţile maramureşene, casele cu prispe. Toate te cheamă la întâlnire, la dialog, „pe ospeţie“, „pe omenie“, cum se spune în Maramureş. Acestea îi dau Maramureşului o frumuseţe unică în peisajul românesc. Şi, cum spunea părintele prof. Ilie Moldovan de la Sibiu, Dumnezeu să-l odihnească, dacă ar fi să reînceapă renaşterea poporului român, locul din care aceasta ar putea porni ar fi Maramureşul!

Nu ştiu cât mai rezistăm. Să dea Dumnezeu să rezistăm. Să reziste comunităţile, parohiile, familia în Maramureş, pentru că tinerii care pleacă afară mai aduc acasă şi alte „noutăţi“ şi „modernităţi“.

Migraţie şi nevoie acută de normalitate

Maramureşul, ca şi alte zone ale ţării, se confruntă cu plecarea în masă a cetăţenilor la muncă peste graniţe. Care sunt consecinţele acestui fenomen?

Din statisticile noastre, am putut constata că 30 la sută din familiile tinere din Maramureş sunt plecate în străinătate. Asta înseamnă că familia se dezmembrează, copiii rămân cu bunicii, părinţii mai în vârstă rămân fără sprijin la bătrâneţe. Este evident că situaţia este şi o problemă a Bisericii, care trebuie, alături de autorităţi, să găsească soluţii la această migraţie atât de serioasă şi care aduce multe drame. Copiii care trăiesc cu dorul nemângâiat al părinţilor şi care sunt crescuţi de bunici au o problemă. La noi nu sunt situaţii atât de dramatice cum se întâmplă în alte părţi ale ţării, pentru că aici bunicii sunt foarte credincioşi şi cu multă băgare de seamă pentru creşterea nepoţilor. Îşi asumă rolul, ca nişte părinţi adevăraţi. Dar şi în episcopia noastră am dezvoltat programele stabilite de Sfântul Sinod, cum de altfel se întâmplă la nivelul întregii Patriarhii. Desfăşurăm programe speciale, prin Sectorul catehetic, pentru educaţia tineretului, de pildă. Am dezvoltat activităţi prin programul „Alege şcoala!“, care au ajutat foarte mulţi copii. Prin programul „Hristos împărtăşit copiilor“, foarte mulţi copii şi tineri talentaţi au devenit dornici să-şi dezvolte vocaţia creatoare creştină. În acest fel, Biserica suplineşte lipsa şi dorul părinţilor. În comunitatea Bisericii se simt acasă, iar preotul devine pentru ei părintele plecat, păstorul sufletesc care merge în familiile lor, le cercetează şi le aduce un strop de mângâiere, de povăţuire, de îndrumare, de stabilitate şi de curaj pentru a duce mai departe această cruce a despărţirii.

Preasfinţia Voastră, cum se vede ţara de la hotarul de nord-vest al ei?

Privim ţara cu multă nădeje, într-un viitor mai bun. Cu dorinţa de a reveni la o stare de normalitate, astfel că în bisericile noastre să nu se împuţineze numărul credincioşilor din cauza plecării la muncă în străinătate sau a nenaşterii de prunci. Ne rugăm lui Dumnezeu ca românii să rămână credincioşi, aşa cum s-au declarat la cele trei recensăminte care s-au făcut până acum din 1990. Cu toate că am trecut printr-un purgatoriu, printr-un regim ateu timp de 45 de ani, Biserica Ortodoxă şi-a făcut datoria şi am rămas un popor creştin.

În Transilvania, este o competiţie interconfesională, pentru că aici atmosfera este multietnică şi pluriconfesională. Este o năzuinţă a fiecărei comunităţi de a-şi păstra cultura, credinţa şi tradiţiile, tot ce ţine de identitatea ei. Este o competiţie în sensul constructiv al cuvântului. Ar fi bine să existe această competiţie şi la nivel naţional, chiar şi între comunităţile de aceleaşi tradiţii. Cu această nădejde privim România de la nord-vestul graniţei sale. Că vom rămâne un popor creştin, că ne vom păstra identitatea ortodoxă, că vom mărturisi pe Dumnezeu şi în mileniul III, şi aceasta va fi de fapt bogăţia noastră cea mare, din care apoi se va naşte şi prosperitatea materială, şi normalitatea socială.

Care sunt proiectele pe care doriţi să le derulaţi în viitor?

Suntem deficitari puţin la capitolul filantropie. Avem mai puţine aşezăminte decât ar fi nevoie. Pentru că noi am venit cu toată episcopia în reconstrucţie şi n-a fost uşor.

Cea mai grea lucrare este Catedrala episcopală. Va mai dura ceva timp până să o terminăm, din cauza resurselor puţine, dar şi din cauza complexităţii proiectului. Este o cruce extraordinar de grea, ne-am asumat-o şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am adus-o până aici şi sperăm să ne bucurăm, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, de încheierea lucrărilor.

În vecinătatea catedralei, am primit un bloc în care dorim să deschidem o policlinică, să facem un aşezământ pentru bătrâni, dar nu am reuşit încă să accesăm fonduri pe un proiect în acest sens. Sperăm, deci, să progresăm şi în această direcţie, spre slava lui Dumnezeu şi mângâierea credincioşilor. În rest, să mărturisim cu tărie şi curaj pe Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!