Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Biserica speranţei din mijlocul Bucureştiului

Biserica speranţei din mijlocul Bucureştiului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Marina Râșnoveanu - 25 Iunie 2015

În inima Bucureștiului cosmopolit, între Palatul Parlamentului şi Hotel Marriott, se înalţă timid o bisericuţă din lemn, construită parcă special pentru cei pierduţi într-un oraş atât de mare. Cu o grădină frumoasă, atent îngrijită, şi icoane de-o parte şi de alta a intrării, de cum păşeşti în curtea bisericii simţi liniştea aceea specifică mănăstirilor şi locurilor binecuvântate.

Auzisem de Paraclisul Catedralei Mân­tuirii Neamului de la o prietenă. Într-o după-amiază, mă hotărâsem să ajung şi eu în locul unde există o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Prodromiţa, şi moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. În plus, duhovnicul acelui loc venea de la Mănăstirea Sihăstria, din Moldova, şi avea câte un cuvânt bun pentru fiecare om care îşi căuta acolo alinarea, o direcţie în viaţă sau o speranţă.

Nu am ştiut exact ce avea să mi se întâmple. Mă gândeam că voi intra, mă voi ruga câteva minute, voi vorbi cu părintele Ciprian Grădinaru, după care voi uita de mica mea incursiune într-ale credinţei. Pe atunci, aveam o problemă gravă de sănătate.

Ciudat şi nedrept în acelaşi timp, cred că doar în vremurile de restrişte scânteia de divinitate dinăuntrul nostru ne aminteşte că nu suntem singuri şi nici pe de-a-ntregul muritori. Aşa că veneam şi eu, dintr-o pornire oarecum mârşavă, recunosc, să îmi regăsesc speranţa şi puterea de a merge mai departe.

Credinţa - un reper în vremuri de restrişte

Forfota, căldura oraşului, dar şi îndoielile mele au rămas undeva la poarta bisericii. Acolo, în interior, unde lumea deja strânsă îl aştepta în tăcere pe părinte, nu era loc de frământări inutile. Şi, cum în orice microunivers oamenii tind să fie mai buni şi să construiască poduri chiar şi pentru câteva minute, am aflat treptat poveştile celor de lângă mine.

Nu am ştiut până atunci cât de mulţi tineri îşi pierduseră locul de muncă în ultimul an. Printre cei care aşteptau am descoperit o tânără arhitectă şi o alta ingineră care îşi căutau de luni bune un job. Drame familiale, afecţiuni mai grave decât ceea ce credeam eu că trăiesc sau pur şi simplu destine ce aveau nevoie de o îndrumare - pe toate le-am regăsit acolo, în bisericuţa modestă, dar atât de primitoare. Şi pe lângă demersurile lumeşti pe care orice om trebuie să le facă atunci când îşi doreşte cu ardoare să îşi împlinească un vis, acea după-amiază la biserică, alături de un om cu har, era doar o etapă a unui plan normal. Oamenii nu aşteptau rezolvări rapide sau răspunsuri magice. Toţi erau de fapt nişte luptători care conştientizau că viaţa este formată atât din bucurii şi realizări, cât şi din tristeţi şi obstacole.

Părintele Ciprian Grădinaru, un duhovnic ca un „chirurg de suflete"

Aproape că uitasem de durerea corpului şi a sufletului meu în momentul în care am ajuns în faţa părintelui. Blând, cu privirea duioasă, m-a întrebat câţi ani am şi cum mă numesc. Am îngenuncheat şi am încercat să îmi dreg glasul. Emoţia mă copleşise deşi mă aşteptam ca totul să fie mult mai simplu. Din fericire, părintele nu a avut nevoie de prea multe cuvinte din partea mea pentru a şti ce mi se întâmplă.

M-a privit cu cea mai mare blândeţe şi bunătate din lume şi mi-a îndrumat paşii acolo unde ar fi trebuit să fiu de mult. Pe lângă tot acest ajutor, în momentul în care am primit binecuvântarea sa, am simţit că acolo am căpătat ceva mult mai important: înţelegere sufletească.

Poate părea ciudat, însă acel om a privit chipul meu palid, trupul meu chinuit, a ascultat cuvintele mele bâjbâite şi a ştiut exact ce se petrece în cele mai ascunse cotloane ale sufletului meu. A dat din cap, ca şi cum acele sentimente nu sunt nici pe departe inutile sau neimportante. Întâlnirea mea cu părintele bun din bisericuţa din lemn din mijlocul Bucureştiului nu a durat mai mult de 5 minute. La final, am avut nevoie de câteva minute bune pentru a-mi reveni şi a porni spre casă. Aşa cum citisem şi aflasem de la alţii care trecuseră pragul acelui loc sfânt, inima nu îmi mai era grea, iar gândurile îmi erau mult mai clare. De atunci, am mai fost de alte câteva ori la paraclis. Pentru a mă ruga câteva minute în linişte, la slujba de Maslu din fiecare vineri sau pentru a mai cere sfatul părintelui. E mereu acolo, ascultându-i pe oamenii care uneori îl întâmpină chiar de la poarta bisericii. Nu refuză pe nimeni şi zăboveşte până târziu în noapte. Nu e de fiecare dată uşor. Oamenii sunt din ce în ce mai mulţi şi nerăbdători, însă, ca pentru orice lucru important, merită să îţi rezervi o zi la câteva săptămâni pentru a fi acolo. Nu sunt nici pe departe vreo habotnică. M-am încruntat şi eu la unele decizii ale Bisericii şi nu am rezonat cu unii preoţi, dar îmi place să cred că am învăţat că Dumnezeu e mai presus de aceste detalii. Acum câteva săptămâni am fost la teatrul de revistă. Primul cuplet lua în derâdere tocmai religia majoritară la noi în ţară. Am simţit un gol în stomac şi un nod în gât. Mi-a venit să mă ridic, să plec sau să mă revolt. Pe lângă respect, avem întotdeauna de ales. De căutat. Şi de găsit.

Există biserici minunate şi preoţi a căror înţelepciune şi credință ne pot îndruma şi pe noi la nevoie. Trebuie doar să credem asta. Eu am crezut. E drept, atunci când viaţa părea mai mult gri decât roz. Dar nu era timpul pierdut. Pentru că, oricât de grea şi tristă ar fi o perioadă, ea rămâne doar un crâmpei de timp care trece.