Reportaj
Bisericuţa de la poalele Ceahlăului

Bisericuţa de la poalele Ceahlăului

Otilia Bălinişteanu, 19 Noiembrie 2012

Astăzi poposim în satul Ceahlău, la piciorul muntelui ce ocroteşte Moldova, pentru a admira o bisericuţă de lemn construită în urmă cu aproape trei secole de câţiva ardeleni pribegi, goniţi de pe pământurile lor de frica Uniaţiei.

Era pe la 1710. Vreo 15 familii de gospodari ardeleni au trecut munţii spre Moldova, de frica prigoanei de după Uniaţie, şi s-au stabilit la Ceahlău, între doi versanţi ce-i fereau de restul lumii. Acolo şi-au durat case şi-au început a lucra pământul. Şi pentru că nu s-ar fi pomenit creştin fără loc de rugăciune, ardelenii au ridicat şi un lăcaş de lemn în care să-i aducă slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul de a-i fi ferit din calea celor ce doreau să le zdruncine credinţa în care s-au născut. „Au preferat să vândă tot acolo de unde au venit, să renunţe la tot, dar să nu-şi piardă credinţa“, îmi spune părintele Mihai Damian, parohul locului şi protopop al Protopopiatului Ceahlău, în timp ce străbatem curtea largă a cimitirului pentru a ajunge la bisericuţa de lemn.
Străjuit, de-o parte şi de cealaltă de doi versanţi ce mai păstrează urme ale falnicelor păduri de odinioară, înconjurat din toate părţile de crucile moşilor şi strămoşilor aşezării, lăcaşul pare stâlpul dinspre care pleacă toate energiile acestui loc. Şi nu-i deloc de mirare, căci bârnele bătrâne stau încă drepte, neclintite nici de om, nici de năprăsniciile celor aproape trei veacuri de când a fost ridicat. 
E-o zi caldă de toamnă, cu soare încă aprig. Peste satul Ceahlău, zeci de tonuri de galben şi ruginiu încadrează în contururi precise tot ce întâlnesc în cale. În lumina amiezii, tabloul bisericuţei, proiectată pe oglinda albastră a cerului, cu frunzişul copacilor de pe coclauri asemeni unor făclii aprinse, e aproape imposibil de prins în cuvinte potrivite. În mijlocul acestei risipe de culori a toamnei, lăcaşul şi cimitirul din jur sunt învăluite într-o linişte adâncă. De parcă timpul s-a oprit pentru o clipă, ca să ne facă loc în poveste...

Aproape trei veacuri de istorie

Iar povestea frumoasei biserici de lemn de la Ceahlău începe a se scrie în veacul XVIII, când o mână de români ardeleni au ridicat acest loc de rugăciune. Asemeni lor au făcut şi alţi ardeleni ce s-au strămutat cu totul în satele de pe Valea Bistriţei, în Moldova, de teama persecuţiilor la care ar fi fost supuşi pentru că n-au acceptat să renunţe la credinţa strămoşească. Peste tot pe unde au ajuns şi-au durat case zdravene, aşezări bine gospodărite şi şi-au ridicat biserici. Aici, sub poala Muntelui Ceahlău, au ajuns după 1700. 
Urmaşii celor de atunci sunt mărturii vii ale istoriei lor atât de zbuciumate, pentru că în satul Ceahlău şi astăzi se întâlnesc familii cu numele de Ciucanu (veniţi din zona Ciucului), Bistriceanu (sosiţi din zona Bistriţei), Moroşanu (ajunşi aici din partea de sus a Ardealului), Sălăgeanu (din zona Sălaj). „Primul preot al bisericuţei se numea Sălăgeanu, iar fiul lui a fost învăţătorul satului“, spune părintele Mihai Damian.
Biserica de lemn ridicată de primii ardeleni strămutaţi aici e cea mai de preţ mărturie a istoriei aşezării. Lăcaşul poartă hramul „Zămislirea Sfintei Ana“ şi a slujit drept biserică parohială comunităţii până în anul 1963, când, după îndelungi cazne, biserica nouă, de zid, construită în imediata apropiere, a fost gata. „Despre nevoia unei biserici noi se discutase chiar de la 1907. Însă lipsurile de tot felul şi evenimentele ce s-au succedat au făcut ca lucrările să fie finalizate târziu, abia în 1963. A fost o problemă complicată, pentru că atunci se strămuta şi populaţia din zona lacului de acumulare, iar parohia se mărise considerabil“, povesteşte părintele protopop.

Stilul arhitectural

Vechea bisericuţă a satului Ceahlău prezintă particularităţi ale stilului arhitectural, graţie văditei influenţe ardeleneşti. Lăcaşul este construit din bârne de brad, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, pe o temelie de piatră uscată.
Un important element ce individualizează această ctitorie este absida altarului, de formă rotundă, foarte dificil de realizat atunci când materialul folosit este lemnul.
Acoperişul este bătut cu draniţă şi prezintă, de asemenea, anumite particularităţi. După cum observau cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, „sub influenţa unor acoperişuri transilvănene, de case sau biserici, meşterii realizează acoperişuri cu frângere de pantă, aşa cum se poate vedea la biserica din Ceahlău“.
Pridvorul, de mărimi considerabile, este o adăugire ulterioară, ca şi clopotniţa, ridicată după 1830, din piatră de râu.
De-a lungul timpului, biserica a suferit relativ puţine modificări. Acoperişul a fost drăniţat de câte ori a fost nevoie (ultima dată în 1987), iar temelia de piatră a fost întărită cu ciment la exterior.

Interiorul, odinioară pictat

Bisericuţa din Ceahlău este una dintre puţinele biserici de lemn din Moldova ce a fost pictată direct pe bârnă, în interior. Din păcate, astăzi se mai pot vedea doar urme vagi ale acestei picturi, de influenţă populară, ceea ce face aproape imposibil un proces de restaurare.
În interior se păstrează catapeteasma originală, de secol XVIII, într-o stare destul de bună, deşi n-a fost niciodată restaurată. De asemenea, uşile împărăteşti, cu motive stilizate, reprezintă adevărate bijuterii ale artei decorative.
De o deosebită măiestrie artistică sunt şi bolţile din naos şi pronaos, acolo unde se mai pot observa şi urme ale unei picturi în ocru.

O biserică de lemn bine păstrată

Vizitatorii ce trec prin zona Izvorul Muntelui - Durău îşi pot adăuga pe lista locurilor de văzut şi bisericuţa din cimitirul satului Ceahlău. Vor admira aici o splendidă mărturie a civilizaţiei lemnului, atât de perfecţionată pe Valea Bistriţei. Căci aici, unde codrul a fost împărat de veacuri, lemnul a produs nu doar obiecte de folosinţă, case, acareturi sau unelte, ci adevărate bijuterii arhitecturale, sculptate şi dăltuite cu dibăcie, aşa cum este şi cazul acestei biserici.
Şi mai există un motiv pentru care ctitoria de la Ceahlău n-ar trebui ocolită: modul în care a fost conservată. Prin grija comunităţii şi a preoţilor slujitori, aceasta s-a păstrat dârză, neatinsă de timp, fiind astăzi unul dintre lăcaşurile bine conservate din Moldova. „O păstrăm cât putem de bine. Ştiţi că orice casă nelocuită se degradează mai repede. Noi suntem aici mereu, întreţinem monumentul, îi dăm viaţă. Trebuie să păstrăm ce-am moştenit de la înaintaşi“, consideră părintele protopop, Mihai Damian.
Ctitoria de lemn de la Ceahlău poartă hramul „Zămislirea Sfintei Ana“ (9 decembrie), dar mai este cunoscută în zonă sub denumirea de Biserica „Sf. Ana“ - Schit. Denumirea de Schit vine, probabil, de la pârâul Schit, pe malul căruia s-a înfiripat aşezarea. Iniţial şi satul a purtat numele de Schit, abia mai târziu căpătând denumirea de Ceahlău. Lăcaşul este înscris pe lista monumentelor istorice de categoria A din judeţul Neamţ, fiind datat la 1730.

Biserica străbunilor

Părintele Mihai Damian e paroh la Ceahlău din anul 1972. S-a îngrijit cum a putut ca vechea biserică a satului să nu se degradeze şi să rămână ca o carte de istorie a locului, din care şi cei tineri, şi cei bătrâni să se înfrupte deopotrivă. „Azi slujim aici de hramul bisericii, dar şi sâmbăta. Este o biserică de suflet şi o bucurie pentru credincioşi. Încă mai trăiesc foarte mulţi dintre cei care au fost botezaţi aici, au fost cununaţi aici şi sunt legaţi de acest lăcaş“, povesteşte pr. Damian.
Din păcate, şi aici, sub poala Ceahlăului, satul trăieşte durerea îmbătrânirii şi a depopulării. „Când am venit aici, comuna avea 4.000 de suflete. Acum are vreo 2.700. Oamenii s-au înstrăinat, tinerii au plecat. Prin sat vezi numai bătrâni. Eu anul ăsta am avut 17 înmormântări, o cununie şi patru botezuri. Asta e o dramă a poporului nostru“, spune, pe bună dreptate, părintele Damian.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!