Bisericuța Elenei Sturza de la Bolătău

De la înălțimea de 700 m, pe care a fost ridicată în 1848, bisericuța de lemn a fost un martor tăcut, dar atent, al felului în care aici, la Bolătău (județul Bacău), a curs istoria. Toate întâmplările le-a auzit, toate durerile le-a liniștit. Pe cei adormiți i-a primit la adăpost odihnitor, sub streașina sa. Sus, gata să atingă Cerul, singură, dar niciodată uitată - așa a fost mereu.

Luăm azi drumul de munte al bisericilor de lemn ale Bacăului, spre zona Bolătău-Zemeș, din Munții Goșma­nu-Geamăna-Rotundul. Ținutul mușcă din inima muntelui, la loc ferit, ascuns de drumurile intens circulate ale țării. Rar călcat de turiști, dar bătut bine de mași­nile exploatatorilor de lemn sau de petrol. Un loc dintre acelea ale României zdravene, aproape neștiute, pierdut prin munții care-au suportat atâtea și care, numai prin energiile adunate din plămânii pământului, reușesc să-i hrănească și să-i țină vii și pe prieteni, și pe neprieteni.

Bolătăul, ca mai toate satele Zemeșului, e de-o frumusețe ce te lasă fără grai. O întindere în care clorofila clocotește, desenează neobosit, ar vrea să facă loc vieții. Numai că viața, așa cum muntele și dealul o înțeleg de veacuri, stă de ani buni la mâna secerașilor de păduri. Lemn s-a tăiat cu nemiluita, mai ales din 2000 încoace. Noroc cu puietul care crește singur, din mila ploilor și-a fostelor rădăcini, altfel, versanții ar rămâne pe veci ca niște guri găunoase, fără dinți și măsele. Unele culmi sunt însă neputincioase; măcelul a lăsat mărturii la vedere - cioate diforme, ca niște cuie boante. Te um­pli de revoltă, de silă și de obidă numai privindu-le.
De sus, de pe Dealul Chițigoi, cum îi spun localnicii Muntelui Pițigoiului (972 m), pe care vrednicii munteni de odinioară au cocoțat bisericuța satului, orizontul se deschide generos. O mare de smarald, cu o mie de irizații ale verdelui, după cum poftește soarele a le răsfăța, copleșește versanții semeți, făcând teribilă risipă de frumusețe și de oxigen. În toată perfecțiu­nea asta, golurile lăsate de sece­rași arată ca niște urme de gloan­țe menite a nimici viața.
Oamenilor din satele Zemeșu­lui le-ar mai trebuie vreo două vieți să-și plângă durerile. Pădu­rile au plecat și continuă să plece din locurile lor, împachetate în camioane. În unele locuri, de supărare că-l lasă gol, muntele o ia la vale, iar apele, mânioase, mătură totul în cale. „S-o tăiat și se taie, doamnă. Oamenii nu-nțeleg. O fost pădure bătrână aici, dar uitați-vă cât s-o tăiat. Înainte vreme, tăia IFET Comă­nești (Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport - n.r.), avea sectoare pe-aici și tăia rațional. Se făcea câte un parchet ras, dar toamna, dacă nu era strânsă creanga, te punea să plă­tești, iar primăvara se planta din nou. Iar dacă se făcea parchet de răritură, acolo n-avea voie să intre nimeni. Și acolo se strângea creanga, se făcea regenerare. Acum exploatează particularii, șmecherii. Toți de pe la primării sunt în cârdășie cu ei. Se lucrează, doamnă, cu miliarde de lei”, povestește moș Constantin Purcaru (67 de ani).
„Aurul negru”, păcura, cea care le-a pus pe masă, aproape un veac, pâinea de toate zilele, e acum în mâna „austriacului”, cum îi spun localnicii. Zăcământul s-a împuținat și măcar o dată pe lună câte o sondă se închide. Pe fosta tabără de copii de la Bolătău lacătul s-a pus de ani buni, deși toată întinderea e splendidă. Asfaltul, turnat prin anii ‘50, când extracția petrolului duduia, s-a topit până la ultimul firicel. În buna tradiție a mișmașurilor românești, în loc de piatră, pe drumul din Zemeș până la Bolătău s-au împrăștiat deșeuri de la o fabrică de marmură din Miercurea Ciuc. Așa că în loc să respire aer curat, într-o zonă în care viața însăși pare să erupă, oamenii locului înghit praful ăsta perfid, așezat cu nemiluita pe plante, ferestre, strecurat prin orice cotlon.

Bisericuța boierească

De la înălțimea de 700 m, pe care a fost ridicată în 1848, bise­ricuța de lemn a fost un martor tăcut, dar atent, al felului în care aici, la Bolătău, a curs istoria. Toate întâmplările le-a auzit, toate durerile le-a liniștit. Pe cei adormiți i-a primit la adăpost odihnitor, sub streașina sa. Sus, gata să atingă Cerul, singură, dar niciodată uitată - așa a fost mereu. De la drumul de piatră, ce vine dinspre Zemeș, urcușul până la bisericuță îți ia vreun sfert de ceas. Dâmbul e aprig, se cere luat în piept. Pe lângă biserică, gâfâie un drum de țară ce taie versanții până în satele Marginea și Balcani.
Locașul de pe Chițigoi a slujit satului până în 2004, când în vale, la picioarele ei, lângă șosea, s-a construit biserică nouă, de zid. Cu toate astea, cei din Bolătău n-au uitat-o; urcă mereu coasta să o vadă, să o primenească, să o pregătească pentru slujbele de pomenire a morților. Așa că e în continuare ocrotită. „E biserică boierească, noi așa știm, făcută de Elena Sturza. Ea o cumpărat pământ aicea, că era al răzeșilor. Biserica o fost făcută întâi pentru oleacă de mănăstire, un schit, așa”, explică moș Purcaru, paraclisierul bisericuței. Principesa Elena Sturza, spune istoricul bisericuței, ar fi adus să slujească aici, pentru prima dată, pe ieromonahul Nicanor (Nicandru) Corbu.
În decursul timpului, locașul a suferit mai multe reparații. Printre cele mai importante se numără cele din perioadele 1938-1940 și 1988-1991. Acum, spune moș Purcaru, sunt pre­gătiți să schimbe tabla de pe aco­periș. În rest, „rezistă, doamnă, e zdravănă. Noi avem grijă”, mă asigură.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Grigorie Teologul” este construită din bârne de brad, încheiate la colțuri „în coadă de rândunică” și așezată pe o temelie de piatră. Atât la interior, cât și la exterior, bârnele au fost tăbănuite cu scândură, pentru o mai bună protecție. Ca elemente arhitecturale particulare se remarcă un mic pridvor, precum și turla de deasupra pronaosului, folosită, odinioară, și pe post de clopotniță.

Un inventar iconografic prețios

La interior nu se remarcă elemente ale stilului arhitectural care să particularizeze în vreun fel locașul. Spațiul este împărțit în Altar, naos, pronaos și micul pridvor de la intrare. În timpul ultimelor lucrări de reparații suportul catapetesmei, precum și stranele au fost înnoite. S-au păstrat însă registrele pictate, o serie de icoane vechi, de la 1859, precum și iconostasul original. Icoanele împărătești, ca și icoana hramului sunt deosebit de expresive și prezintă o pictură de mare valoare.

Satul de pe mlaștina Tazlăului

Odinioară, satul a purtat numele de Chilii, după chiliile de sihaștri ce-au existat pe locul actualei biserici de lemn a Bolătăului înainte de 1848. „Aici, povestea tata, nu erau decât câteva căsâ­șoare. Mai pe urmă s-a făcut satul”, spune moș Purcaru. Acum se întinde pe o lungime de 14 kilo­metri, având case răsfirate pe ambele maluri ale Tazlăului Sărat.
Sătenii spun că numele satului ar proveni de la un ochi de apă numit Bolătaie, ce exista, cândva, în Poiană. Legenda întreagă am găsit-o frumos consemnată în „Monografia parohiei și comunei Lucăcești” întocmită de Alexandru Antochi, preot al Parohiei Tazlău (astăzi Zemeș) în perioada 1883-1894, parohie din care, odinioară, făcea parte și cătunul Chilii (azi Bolătău). „Locului numit Bolătău (...) i s’a dat numirea dela locul ce se formase în acea localitate din cauza unirei malurilor apei Tazlău, care erau locuri mlăștinoase, și care a oprit cursul apei mai mult timp până s’a umplut golul din urma apei, în suprafață de două hectare aproximativ și o înălțime de 8-10 metri, făcându-se un loc pe care locuitorii l’au numit «Bălătău». Aceasta s’a întâmplat cu aproximație de 20 ani, înainte de 1871, când o ploae mare, provocată prin rupere de nouri, a rupt digul format de maluri, dând liber cursului apei și care, venind la vale cu o înălțime până la doi metri, a luat tot ce a găsit în cale: case, ferasaele de apă (fierăstraie), butuci din pădure și din bătăturile fereseilor, căruți cu boi încarcate cu cherestea și lemnării, împreună cu oameni care mânau boii și care s’a înecat făcând pagube necalculabile”.
Odinioară, Bolătăul (Chilii), alături de Zemeș (Tazlău), făcea parte din comuna Lucăcești, ce se întindea pe toată Valea Tazlăului Sărat. Azi, satul este parte componentă a comunei Zemeș și se află la circa 20 de kilometri de cel mai apropiat oraș - Moinești și la circa 70 de kilometri de orașul reședință de județ - Bacău.
În apropiere de Bolătău, pe un versant greu accesibil, se află Mănăstirea Strigoi. În zonă, cel mai înalt versant este Geamăna (1.442 m). Vestită pentru zăcămintele sale de petrol, încă din veacul al XIX-lea, Valea Tazlăului Sărat, respectiv satul Lucă­cești, este, potrivit monografiei comunei Zemeș, locul cu cea mai veche atestare a unor zăcăminte de ţiţei din România, exploatate cu ajutorul unor fântâni.