Cai de legendă, lipiţanii de la Sâmbăta de Jos

Forţă, echilibru, rezistenţă, viteză, inteligenţă, loialitate, nobleţe, temperament vulcanic. Acestea sunt trăsăturile lipiţanului de România care ia la galop, cu coama în vânt, păşunile din Ţinutul Făgăraşului. Herghelia de la Sâmbăta de Jos este cea mai completă crescătorie de lipiţani din lume, cu şapte din cele opt familii ale acestei rase de cai imperiali, creată în podişul Karst, la Lipizza, în 1580, de casa regală austriacă. Astăzi, cabalinele se bucură de aerul proaspăt de munte, apa limpede şi ataşamentul oamenilor care îi îngrijesc şi pentru care herghelia (situată pe şoseaua DN 1, la 15 kilometri de municipiul Făgăraş) este un mod de viaţă.

La Sâmbăta am ajuns într-o joi. Frumoasă localitate, primitori oameni. Iar vremea numai bună cât să mă bucure, să nu uit vreodată priveliştile de poveste ale Ţării Făgăraşului. Numai într-o astfel de oază, ferecată într-o pădure umbroasă din vecinătatea Castelului Brukenthal, puteau creşte cele mai frumoase exemplare de lipiţani pe care i-am văzut vreodată, cai imperiali, de legendă.

„Cuminte băiatuâ, cuminte!“, mângâie cu vorba un bărbat, care ţine în hăţuri un armăsar alb. Cum se vede scos din grajd, calul nechează de bucurie şi se ridică în două picioare deasupra omului, care zâmbeşte şi îi strigă animalului: „Ehei, drăguţule, ce-ţi mai place libertatea…“ Calul îl înţelege, revine cu picioarele pe pământ, fornăie puternic, mulţumit de aerul tare, şi se lasă purtat până la locul împrejmuit din faţa grajdului. Nu trece mult şi imaginea cu cei doi prieteni dispare în praful unei trăsuri elegante trasă de un lipiţan negru. Pe capră, vizitiul - un adolescent - mână cu atâta îndemânare şi curaj armăsarul, de parcă s-ar fi născut cu hăţurile în mână. Din fuga calului am reuşit să observ pecetea de pe partea dreaptă a toracelui, care are ca simbol unic în lume al rasei lipiţan litera „F“ (de la Ţara Făgăraşului, locul de amplasare a hergheliei).

O crescătorie unică

În fermă, doar câţiva oameni îşi fac simţită prezenţa, din cei 54 de angajaţi câţi numără în total herghelia. Restul sunt plecaţi la muncile agricole, pe pământurile fermei. Fiecare ştie foarte bine care îi sunt îndatoririle şi nu pregetă foarte mult într-un loc. Totul trebuie pus la punct, pentru că atracţia turiştilor sunt bidivii din grajduri, ale căror crupe pline şi rotunde se văd de afară. Înăuntru - o adevărată uzină de tocat fân.

Fiecare animal are boxa lui şi în dreptul lor se poate citi, pe o plăcuţă, denumirea armăsarului, linia de sânge din care face parte, anul naşterii, arborele genealogic, numărul de pepinieră (al câtelea armăsar reproducător este din linia de sânge), semnul mamei.

„Este singura herghelie din lume cu şapte din cele opt linii de sânge (n.r. familii) ale rasei, iar din toamna aceasta o vom introduce şi pe cea de-a opta: Incitato“, spune medicul veterinar Cosmin Drăgan, directorul hergheliei.

Cele şapte linii de sânge existente la Sâmbăta de Jos, care atestă originea armăsarilor care au stat la baza formării rasei, sunt: Pluto, Favory, Neapolitano, Conversano, Tulipan, Siglavy Capriola, Maestoso. „Avem 11 armăsari de reproducţie. Culoarea specifică este albul, dar sunt şi varietăţii de culoare. Se nasc cu culori închise, negre, marou, dar cu trecerea timpului ei se deschid. Pe la opt ani, se definitivează culoarea. Culoarea dominanta este «vânăt», dar există şi variaţii de culoare: roib, dereş, murg, negru“, spune Georgeta, o tânără-ghid de 18 ani, care s-a născut şi a copilărit la fermă. În timp ce vorbim, caii vin şi se lasă mângâiaţi. Paşnici, prietenoşi, cercetează pe oricine trece prin dreptul lor, în căutarea unei bucăţi de zahăr sau a vreunui morcov.

„Pentru mine, calul înseamnă aproape totul de la viaţă“

Mai departe, peste apa limpede a Sâmbetei, pe o pajişte întinsă, iepele-mame şi mânjii pasc în voie. Fiecare femelă îşi are puiul ei, pe care îl ocroteşte şi nu îl scapă din ochi nici o clipă. Devotate şi foarte atente la tot ce se întâmplă în jur, iepele şi căluţii-pui, jucăuşi şi lipsiţi de griji, formează un tablou de familie înduioşător, care poate fi o bună lecţie de viaţă pentru mulţi dintre oamenii care îi admiră.

„Iepele-mame sunt organizate pe ierarhii. Când ies la păşunat, în timpul păscutului şi mai apoi când se întorc în grajduri, herghelia este condusă de femelele mai în vârstă, mult mai experimentate decât cele tinere care le urmează. Mamele sunt foarte protectoare cu puii lor, iar în momentul în care se întâmplă ca un armăsar să scape şi să ajungă în mijlocul lor, atunci iepele se strâng laolaltă, îşi încercuiesc mânjii şi pot fi foarte violente“, spune Georgeta. Pentru ghidul meu, viaţa la fermă este însăşi viaţa sa. Georgeta s-a născut şi a copilărit în fermă. Tatăl fetei, care participă deseori la concursurile de atelaje, lucrează de 20 de ani cu lipiţanii, la fel şi mama, care este îngrijitor. Din cei trei fraţi ai fetei, doar unul a ales să rămână acasă, printre cai, pasionat de frumoasele exemplare. Asemenea familiei Cioma mai sunt şi alte familii, peste zece la număr, care şi-au legat viaţa de herghelie, locuiesc aici, fac copii, îmbătrânesc, pentru ca la rândul lor, urmaşii, să le ia locul şi să ducă mai departe dragostea pentru aceste animale nobile.

Şi cum omul se cunoaşte de mic, ţâncii zburdă prin preajma cailor, fără frică. Sunt ageri, plini de energie şi sălbăticuţi, la fel ca mânjii, pentru că nu stau de vorbă cu străinii şi nici nu-i poţi ademeni cu bomboane sau ciocolată ca pe alţi copii. Pentru cei mici, ca şi pentru părinţii lor, herghelia este un mod de viaţă.

„Pentru mine, ca om, şi nu ca specialist, calul înseamnă aproape totul de la viaţă. Din punct de vedere al specialistului, consider că este o specie pe care încercăm cu eforturi deosebite să o menţinem şi în România, în sectorul de stat. Beneficiile pe care populaţia sau statul le poate înregistra de la cal sunt, în primul rând, de imagine şi nu neapărat financiare. Dorinţa noastră este de a transforma ferma încet, încet, într-un gen de complex turistic, unde să fie văzut calul în toate etapele lui, de la producţie, la naştere, terenul de concurs, echitaţie, de agrement“, conchide medicul veterinar Cosmin Drăgan.

Oferta turistică

Herghelia de la Sâmbăta de Jos este divizată în patru aşa-numite secţii: secţia centrală (zona principală, cu o suprafaţă de 27 ha), secţia Mereşug (utilizată doar pe perioada estivală pentru păşunarea iepelor mame) secţia Ucea de Jos (aici se creşte tineretul femel de la vârsta de 6 luni la vârsta de 3 ani), secţia Beclean (aici se creşte tineretul mascul de la vârsta de 6 luni la vârsta de 3 ani).

În incinta secţiei centrale, tăiată pe din două de pârâul Sâmbăta, se găsesc grajdurile cu tineretul pentru dresaj, care este deseori scos pe pajiştile întinse, amenajate, ale terenurilor de prezentare şi ale celor de antrenament, pe hipodrom. În timpul concursurilor, antrenamentelor şi a spectacolelor ecvestre, iubitorii de animale pot urmări în acţiune cele mai frumoase exemplare de lipiţani, care impresionează de fiecare dată prin eleganţă, armonia conformaţiei corporale, forţă, docilitate, agerime, rezistenţă. După reprezentaţii, publicul poate ieşi la promenadă în parcul memorial din apropierea locaţiilor sus-amintite sau poate vizita expoziţia de fotografie şi harnaşamente.

Cei mai curajoşi şi dotaţi cu un echipament minim de călărie (tocă, mănuşi, pantaloni, cizme) pot opta pentru cursurile de călărie sau pentru cursurile de trăsură, ambele realizate la cerere cu rezervare, cu un program minim de 12 şedinţe, pe una-două luni de zile, în orice anotimp. O oră de călărie, de persoană, costă 100 de lei, tariful fiind valabil şi pentru călăreţii avansaţi. Patru turiştii care aleg să se plimbe o oră cu trăsura, sania în zonele turistice din zonă şi în incinta sau împrejurimile hergheliei trebuie să scoată din buzunar 120 de lei. Mai mult, prezentarea unui spectacol ecvestru (dresaj cu trăsuri, echitaţie cu echipa de călăreţi, program de prezentare cu trăsuri de maraton şi cu armăsari pepinieri, demonstraţie de dresaj spaniol cu un armăsar lipiţan) se ridică la suma de 1.500 de lei.

Tradiţie şi continuitate

Castelul Brukenthal, folosit până nu demult ca sediu administrativ al hergheliei, încă din anul 1940, se află într-o stare avansată de degradare. Clădirea a fost construită în secolul al XVIII-lea, în stil baroc, de contele Samuel von Brukenthal, la dorinţa împărătesei Maria Tereza. După ce în 1949, castelul este distrus de un incendiu puternic. Astăzi, domeniul de la poalele Carpaţilor este de nerecunoscut.

Istoria hergheliei începe în 1874, când, la castel, au fost aduse, în scopuri militare pentru armata imperială, câteva exemplare de lipiţani. Mediul geoclimatic de la Sâmbăta s-a dovedit prielnic acestei rase până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial, când caii hergheliei sunt mutaţi în Ungaria.

După anexarea Transilvaniei la patria-mamă, statul român reface nucleul hergheliei din trei armăsari şi 22 de iepe rămase în proprietăţi private. Cu acest prilej, în 1920, se înfiinţează herghelia de stat Sâmbăta de Jos - Făgăraş.

Cel de-al Doilea Război Mondial şi colectivizarea din anii â60 au dus la reducerea masivă a efectivului de cabaline, urmate în anii â70 de o dezvoltare semnificativă a hergheliei.

În 2002, administrarea hergheliei este preluată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, timp în care calitatea genetică a lipiţanului românesc este recunoscut de Federaţia Internaţională a Lipiţanului (LIF).

Cea mai veche rasă modernă de cai din Europa

Apreciat pentru ţinută, eleganţă şi sobrietate, lipiţanul este considerat legenda vie a Înaltei Şcoli de Echitaţie de la Viena. Inteligent şi docil, a obţinut rezultate deosebite în disciplinele care l-au consacrat timp de patru secole: dresaj clasic şi atelaj. Documentele arată că este cea mai veche rasă modernă de cai din Europa şi face parte din categoria cailor de sânge spaniol. Denumirea rasei vine de la Herghelia Lipizza, înfiinţată în anul 1580, în podişul Karst, de către casa regală austriacă. Aşadar, lipiţanul datează în Europa de mai bine de patru secole. Rasa a fost constituită, însă, prin anul 1700 şi are opt linii de sânge: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola, Tulipan şi Incitato.

Valoarea cailor din ţara noastră se bucură de recunoaştere internaţională, deoarece România deţine cea mai importanţă pepinieră de lipiţani din Europa. Această rasă se mai întâlneşte în Slovenia, Germania, Ungaria, Austria, Cehia, Italia.