Documentar
Calea creştină în învăţătura părintelui Sofronie Saharov

Calea creştină în învăţătura părintelui Sofronie Saharov

Drd. Iulia Dumitrache, 29 Iunie 2013
Părintele Sofronie Saharov este un chip filocalic al zilelor noastre. Trecut la Domnul în anul 1993, părintele a trăit, practic, în vremurile noastre, a fost măcinat de întrebările noastre şi tocmai la ele a dobândit adesea răspuns de la Dumnezeu, pe calea căutării ascetice. Mărturia părintelui ne invită la o profundă conştientizare a dinamicii vieţii creştine. Ne vom opri asupra felului în care părintele Sofronie înţelege calea creştinului. 
 
Care este calea creştinului? Într-un fel limpede, într-un fel totuşi de neînţeles, răspunsul îl găsim în Evanghelia după Ioan: Domnul Hristos Însuşi afirmă „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (In. 14, 6). Hristos, deci, este calea creştinului. Acest cuvânt îşi găseşte expresia în opera părintelui Sofronie, în toată concreteţea lui: creştinul este chemat să urmeze lui Hristos. Calea lui Hristos ca Om este şi calea creştinului către desăvârşire, aşadar, după modelul Domnului Hristos, calea omului către înviere trece prin cruce. Părintele observă acest caracter antinomic, paradoxal, al vieţii creştine: pe de o parte, înălţimea chemării – asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea; pe de alta, suferinţele care însoţesc această cale. „Pregătiţi-vă a păşi pe o cale îndoită, pe calea bucuriei în Dumnezeu şi pe calea suferinţei“, spune părintele.
 
Calea creştină, în concepţia părintelui Sofronie, o putem descrie ca o artă de a te menţine pe marginea prăpastiei. În lucrarea sa autobiografică, ce poartă îndrăzneţul titlu „Vom vedea pe Dumnezeu precum este“, părintele mărturiseşte că atunci când slăbea în el simţământul deznădejdii, slăbea de asemenea şi puterea rugăciunii. Grăitoare în acest sens este însăşi situaţia care a generat prima convorbire dintre părintele Sofronie şi cel care avea să devină părintele său duhovnicesc – Sfântul Siluan. S-a întâmplat în felul următor: unul dintre monahi l-a întrebat pe părintele Sofronie „cum să mă mântuiesc?“ Părintele i-a dat monahului acest răspuns: „stai la marginea deznădejdii, şi când nu mai ai putere, aşază-te şi bea o cană cu ceai“. Şi spunând acestea i-a oferit oaspetelui său o cană cu ceai. Iată cum exprima părintele Sofronie calea creştinului. Acest cuvânt este înrudit cu acela pe care Sfântul Siluan îl primise de la Domnul în urma unei nopţi de intensă luptă pentru a-şi păstra mintea curată în rugăciune: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. În această formulare surprinzătoare găsim exprimat paradoxul vieţii creştine, care înaintează căre Înviere prin Cruce, către iertare prin conştientizarea lucrării păcatului şi pocăinţă, către îndumnezeire prin smerenie.
 
Evanghelia însăşi ne vorbeşte despre această cale: „intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află“ (Mt. 7, 13-14). Negreşit acest drum ne apare ca împovărător, însă el este însoţit de un alt fenomen paradoxal: pe de o parte, „luaţi jugul Meu asupra voastră“, însă de asemenea neîntârziat omul descoperă „că jugul Meu e bun şi povara Mea uşoară“ (Mt. 11, 29-30). Iar asta pentru că Cel care poartă împreună cu noi această povară, Cel care răspunde la dragostea noastră şi la strădania noastră de a ne însuşi această povară, purtând-o, de fapt, de cele mai multe ori în locul nostru, este Însuşi Domnul. 
 
Însă omului, după mărturia părintelui Sofronie Saharov, o anume măsură a împreună-pătimirii cu Domnul îi este necesară pentru a dobândi viaţa pregătită lui de Domnul. Această cale începe deci cu osteneală, nu atât după trup, cât mai ales după duh, pe care o putem caracteriza ca fiind o anume sfâşiere interioară, în care omul alege nu confortul soluţiei celei vremelnice, ci pentru dragostea de Dumnezeu alege calea strâmtă care în intuiţie se descoperă omului ca ducând la viaţa cea veşnică. De ce este dureroasă această cale? Pentru că ea ne smulge din căile egoismului, din căile individualismului. Legile, să spunem aşa, ale vieţii celei veşnice ne apar întâi ca dureroase, pentru că ele ne strămută din existenţa aceasta limitată şi „lărgesc“ cuprinsul existenţei noastre, făcându-l compatibil, nici mai mult, nici mai puţin decât cu viaţa dumnezeiască. 
 
Părintele Sofronie, care a străbătut această cale şi a pătruns înţelesurile ei aşa cum poate nu a mai făcut-o nimeni în istoria creştină, ne descoperă şi alte momente ale acestei căi. Un moment crucial este cel al vederii Luminii celei Nezidite, care vine ca răspuns al Domnului pentru cel ce crezând Lui nu se menajează pe sine, atingând culmile deznădejdii în căutarea Celui iubit. 
 
„Atunci, mai presus de orice aşteptare, vine Lumina cea Nezidită, vindecătoarea tuturor ranelor. În strălucirea acestei Lumini, calea cea «strâmtă» străbătută ni se înfăţişează ca asemănarea Deşertării lui Hristos, prin care ni se dăruieşte şi nouă înfierea.“ Ştim cu toţii că omul este destinat asemănării cu Dumnezeu, însă adesea ne scapă faptul că această asemănare nu este numaidecât o asemănare „în sus“, în mărire, ci omului, în mod la fel de minunat, îi este cu putinţă asemănarea cu Domnul „în jos“, în smerenie, în capacitatea de jertfă pentru celălalt. Iar una fără cealaltă nu se realizează, calea noastră este Hristos, Cel care a urmat întâi calea Crucii până la Gologota şi apoi a şezut, ca om, de-a dreapta Tatălui.
 
Pentru mulţi dintre noi, multe dintre aceste realităţi sunt greu accesibile. Şi nu numai pentru cei din lume, dar Sfântul Siluan i-a atras atenţia părintelui Sofronie că sfatul dat de el monahului depăşea chiar puterile acestuia. Şi totuşi, ne este de folos să ne amintim aceste lucruri şi să le purtăm în faţa ochilor ca pe un reper a ceea ce înseamnă calea creştinului.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!