Documentar
Foto: arhiva personală a cercetătorului Ionuţ Druche

Canalul Dunăre - Marea Neagră, construit cu jertfă sângeroasă

Raluca Brodner, 22 Iunie 2017

Cei mai tineri au auzit, cu siguranţă, de la rudele în vârstă despre lagărele de exterminare organizate de regimul comunist sub pretextul construirii Canalului Dunăre - Marea Neagră. Români din toată ţara, de vârste şi profesii diferite, şi-au lăsat oasele în acest cumplit infern. Urmele trecerii lor prin viață, ascunse în gropi comune sub valuri de pământ, tot ies la suprafaţă cu ocazia săpăturilor vreunei mănăstiri sau ale unor aşezări umane. Jertfa lor pentru credinţă şi patrie nu trebuie uitată. Avem datoria să îi iubim, cinstindu-le memoria.

Planurile de construcţie a Canalului Du­năre - Marea Neagră (ce leagă portul Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța, Midia, Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km) au fost elaborate după instaurarea regimului comunist în România. Acestea s-au realizat la îndemnul lui Stalin, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de o comisie specială româno-sovietică, în luna mai a anului 1949.

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei. Scopul neoficial însă era nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949). Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal. Numărul total al celor care au murit în condiţii groaznice a rămas necunoscut până astăzi. Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000. Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.

Cazne din „Cetatea diavolului”

În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”). Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi. Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre - Marea Neagră s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalităţii de 30-40 de deţinuţi/lună. Iar înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape şanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. O investigaţie a Securităţii din 1967 dezvăluie: „Era mărimea acelui turtoi cam cât un săpun de faţă, sau şi mai plastic – cât patru cutii de chibrituri aşezate una lângă alta. Dimineaţa se primea terci, tot din mălai alterat sau surogat de cafea, la amiază – o ciorbă oarecare fără consistenţă, seara aceleaşi lături ca şi la prânz, dar fără pâine sau mălai”. Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată.

Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

Lucrările de la Canalul Dunăre - Marea Neagră au încetat la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei după moartea lui Stalin.

În cinstea vieţilor răpuse pe nedrept de regimul comunist în timpul supliciilor de la Canal în perioada 1950-1953, filiala din Constanţa a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România a construit în urmă cu 17 ani, la Poarta Albă, un monument memorial. Sculptura este amplasată la bifurcarea Canalului, în dreptul fostei colonii „Poarta Albă”, spre porturile Agigea şi Midia. Are o înălţime de 24 de metri şi este construit din 9 module pe verticală plus alte două pe orizontală, din beton, în formă de cruce – simbol al îndurărilor şi patimilor din cele nouă colonii de muncă înscrise pe fiecare modul.

Canalul

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin. (de Andrei Ciurunga)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!