Evanghelia de Duminică
Cananeeanca, o credință vie într-o smerenie desăvârșită

Cananeeanca, o credință vie într-o smerenie desăvârșită

Pr. Prof. Dr. Constantin Rus, 10 Februarie 2019

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

A fost odată un tânăr chemat să aibă grijă de un bătrân bolnav și, uneori, foarte dificil, care era pe moarte. Acest tânăr nu avea experiență în astfel de cazuri, dar căuta cu nerăbdare să-l ajute pe bătrân, încercând întotdeauna să-și păstreze bunăvoința și îngrijorarea în inima sa pentru cel muribund. Într-o zi, când bătrânul se apropia de moarte, acesta a început să fie deosebit de agresiv verbal, aproape aducându-l pe tânăr în pragul disperării. Într-un moment de neînțelegere, cel mai vârstnic a început să îl mustre pe tânăr până la lacrimi, aproape lovindu-l. Tânărul a fugit, simțind că a avut loc o mare nedreptate. După ce a plâns timp de vreo oră, revenindu-și din șoc, tânărul și-a dat seama că nu era cu putință să „câștige”. Bătrânul avea nevoie de ajutor și singurul mod în care putea să-l ajute în continuare era să-i ceară iertare și să-l accepte ca atare.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, tânărul s-a întors în camera unde se afla muribundul și i-a cerut iertare pentru ce s-a întâmplat. La aceasta, bătrânul i-a spus ceva care l-a surprins și l-a uimit... Privindu-l atent în timp ce tușea, bătrânul zise: „Dacă poți cere iertare chiar și atunci când nu ești de vină, va exista întotdeauna speranță pentru tine...”

Și tăcerea poate fi un răspuns

De multe ori în viețile noastre suferim ceea ce par a fi ne­dreptăți. Fie din diferite împrejurări ale vieții, fie că este vorba de alți oameni. Ne îmbolnăvim, suferim, ne pierdem slujbele, unii ne urăsc și ne vorbesc de rău, iar această listă ar putea continua. Și poate părea uneori că, din cauza unei pierderi majore din viața noastră (poate a unui om iubit), chiar Dumnezeu Însuși este nedrept...

În Evanghelia de astăzi, auzim o istorisire minunată și totuși neobișnuită a unei femei din părțile Tirului și ale Sidonului, femeie ce îi simbolizează pe cei care nu sunt evrei și care totuși doresc să vină la Hristos. Ea vorbește despre o mare nenorocire din viața ei: fiica ei, pe care o iubea ca pe ochii din cap, era posedată de un demon, o stare care poate fi înțeleasă numai de cei care au experimentat-o sau văzut-o. După ce Domnul a auzit-o, Evanghelia spune cu uimire că „El nu i-a răspuns nici un cuvânt”.

De câte ori nu ni s-a întâmplat și nouă aceasta? Îl implorăm pe Dumnezeu să ne ajute, îi spunem durerile noastre cumplite, greu­tățile, pierderile sau nedreptățile și, totuși, El nu ne răspunde. Limbajul pe care Dumnezeu îl folosește adesea când ne vorbește personal este unul al tăcerii. Este un limbaj care trebuie să genereze un răspuns special dacă dorim să continuăm conversația noastră cu Dumnezeu: umilința și perseverența stăruitoare. Adesea, Dumnezeu ne oferă o perioadă de așteptare pentru a ne arăta nouă și celor de lângă noi cum reacționăm în fața greu­tă­ților, deoarece virtuțile atunci se manifestă. Dumnezeu ne iubește „cu o iubire veșnică” și din cauza acestei iubiri ne face să aș­tep­tăm, „păstrându-ne bunătatea Sa” (Ieremia 31, 3). Trăim într-o lume în care este pentru aproape orice un „buton de comandă”, în care se cumpără de pe internet, o societate de consum cu ritm alert, care uneori ne condi­ționează de niște așteptări nerezonabile. Totuși, așa cum ne amintește Domnul, „Căile Mele nu sunt ca și căile voastre și gândurile Mele nu sunt ca și gândurile voastre” (Isaia 55, 8).

Ce oare L-a determinat pe Mântuitorul s-o laude în cele din urmă pe aceasta: „O, femeie, mare este credința ta”, și ce anume ar trebui să învățăm noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred că ar trebui să râvnim la această păgână, socotită prea ușor de 'poporul ales” câine: credința ei, deși mentalitatea vremii îi era potrivnică; stăruința, în pofida „ignorării” și „jignirii” cu care a fost tratată aparent până și de Hristos; și înțelepciunea, cu care ne-a cucerit pe toți. Ea își va fi zis, în simplitatea ei, dar cu intenția omului care se agață plin de speranță de orice simte că i-ar putea aduce împlinirea rugăciunii: „Nu-i adevărat, acest Mesia pe care eu L-am văzut că învață atât de înțelept și de puternic trebuie să fi fost trimis și pentru mine, și pentru poporul meu. Dacă este Dumnezeu, trebuie să fie și al nostru, al tuturor, pentru că nu putem avea fiecare Dumnezeul său”.

Rugăciunea, dezlegarea cea bună a necazurilor

Stăruință! ... Spun unii: L-am rugat o dată, de două ori, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori și nu am primit ceea ce L-am rugat. Nu înceta de a-L ruga până ce primești. Oriunde ai fi, de-L chemi, El te aude. Darul pune capăt rugăciunii. Atunci să sfârșești rugăciunea, când primești ceea ce ceri; dar mai bine spus, nici atunci, ci chiar și atunci să stărui în rugăciune. De nu primești, cere ca să primești! De primești, mulțumește că ai primit! Rugăciunea e singura dezlegare, cea mai bună, a necazurilor ce ni se întâmplă. Prin stăruință ajungem vrednici de ceea ce nu suntem vrednici.

Avem multe pilde de stăruință în rugăciune. Pe cananeeancă, pe vameș, pe tâlharul de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini, pe care nu le-a dobândit atât pentru prietenie, cât pentru stăruință. Fiecare dintre aceștia, dacă ar fi spus: „Sunt păcătos, mi-e rușine, așa că nu trebuie să mă duc să mă rog”, n-ar fi dobândit nimic. Dar pentru că fiecare dintre ei nu s-a uitat la mărimea păcatelor lor, ci la bogăția iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a îndrăznit, a prins curaj și, deși era păcătos, a cerut mai mult decât merita, și fiecare a dobândit ceea ce a voit. Puternică este arma rugăciunii.

Înțelepciunea!... A știut să răspundă înțelept, nu obraznic. Femeia răspunde cu o înțelep­ciune care-L „cucerește” și pe Mântuitorul Hristos, dar și pe noi. Era înțeleaptă: „Da, Doamne, așa este, cum zici Tu, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor, și pentru aceasta Te rog, dă-mi și mie o fărâmitură pentru copilul meu”.

Calea spre Dumnezeu, dacă noi într-adevăr dorim să-L cunoaștem, este calea de jos. Cuvântul „cananeeancă” înseamnă „umilință”, iar femeia cananeeancă devine o femeie a umilinței (o imagine a coborârii), după ce a primit tăcerea Domnului, dar totuși stăruiește în cererea ei, nu pentru ea, ci pentru fiica ei, plină de credință, iar pentru aceasta Domnul o mustră, spunând: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”, la care ea îi răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.

Acest dialog ne-ar putea părea unul nebunesc și chiar o oarecare indignare poate apărea în inimile noastre când îl citim. Cu toate acestea, un principiu spiritual foarte profund ne este dezvăluit dacă dorim să-l înțelegem și să-l asimilăm: acest fel de umilință este o virtute divină.

Răsplata vine pe măsura examenului pe care l-ai trecut

Umilința, ne spune Sfântul Siluan Athonitul, este lumina în care privim Lumina neacoperită, care este Dumnezeu. Întocmai vieții înseși, smerenia ne poate fi dată numai din afara noastră, de obicei prin umilire. Orice s-ar întâmpla în viața noastră, dacă putem să întâmpinăm acel lucru cu umilință și certitudinea că Dumnezeu ne iubește, că Dumnezeu vrea mântuirea noastră și că într-un fel El deține controlul deplin (chiar și asupra lucrurilor rele), atunci vom putea să primim acel dar prețios al smereniei care ne permite să credem că rugăciunile noastre sunt ascultate înaintea lui Dumnezeu, întocmai ca ale femeii cananeence. După ce femeia își înclină capul în smerenie la această incredibilă mustrare, Domnul o binecuvântează și îi spune: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Hristos a iubit-o suficient pentru a o testa, pentru a o smeri. Cananeeanca e răsplătită în conformitate și proporțional cu greutatea examenului la care a fost supusă și potrivit calității răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: „Aferim! Așa te-am vrut!”

Și noi, când suntem zdrobiți și când ne pare că durerea și suferinţa se abat asupra noastră fără încetare, trebuie să perseverăm în dialogul nostru cu Domnul. Doar printr-o acceptare umilă a împrejurărilor din viața noastră și o voință de a ne asuma responsabilitatea pentru tot ce ni se întâmplă, pentru toate eșecurile, nenorocirile și necazurile noastre, numai astfel ni se va da puterea de a le birui și, prin mila lui Dumnezeu, de a urca pe scara virtuților prin ele. Hristos nu voia să rămână ascunsă virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocărască, ci ca s-o atragă și să descopere comoara ascunsă în inima ei.

Lucrurile de care trebuie să fim siguri privind pe Dumnezeu

Pe de altă parte, nici nu trebuie să deznădăjduim gândindu-ne că Dumnezeu ne va abandona și că El este nemilos și nu ne iubește. Mesajul creștin este opus mesajului lumii: Sfântul Apostol Pavel ne spune că cel pe care-l iubește Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6), adică, face ca drumul să-i fie mai greu, mai anevoios în viață, asemenea lui Iov, pentru a ne aduce la o cunoaștere mai profundă a noastră înșine, la o asemănare mai mare cu Fiul Său, care este imaginea întruchipată a smereniei, și, de asemenea, pentru a contribui la o mai mare compasiune și iubire față de semenii noștri care trec prin încercări asemănătoare. Pentru că există două lucruri de care trebuie să fim întotdeauna siguri: Dumnezeu ne iubește și vrea să fim mântuiți, îngăduind întotdeauna în viața noastră acele lucruri care ne apropie de El și de mântuire.

În mod cert, nedreptatea nu va lipsi din viața noastră. Dumnezeu ne va vorbi deseori prin tăcere. Cu toate acestea, dacă ne putem pleca capul și persevera în smerenie, încrezându-ne în iubirea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru, va exista mereu speranță pentru noi. Într-adevăr, va exista întotdeauna speranță pentru noi dacă, aflându-ne în mijlocul unei nedreptăți aparente, ne putem înfrâna mândria și asuma responsabilitatea, cel mai adesea cerând iertare de la Dumnezeu și de la semeni, chiar dacă nu este vina noastră. A-i învinovăți pe alții este calea lumii căzute, dar asumarea vinovăției este calea lui Hristos Care ne conduce la viață. Într-adevăr, nu există cuvânt mai mare sau mai puternic care să reprezinte mai bine profunzimea nemărginită a umilinței decât 'Iartă-mă”, urmat de „Ajută-mă”.

Aceasta a venit Mântuitorul să ne învețe: cum să fim mai buni. Cum să bată inima noastră pentru alții. Ați observat desigur toți, ascultând Evanghelia, că femeia cananeeancă nu a zis: „Doamne, ajută pe fiica mea”, ci a zis: „Doamne, ajută-mă”, pe mine, gândindu-se la fiica ei. Când vom fi și noi în stare să zicem: „Doamne, ajută-mă ca părinții mei, fratele meu, vecinul meu, cutare să se însănă­to­șească, sau să aibă parte de bine”, și aceasta să fie ca și când Dumnezeu ne-ar ajuta pe noi? La o astfel de rugăciune vom auzi și noi răspunsul: „Mare este credința ta, fie ție precum voiești”. Amin!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!