Când apelăm la servicii de coaching

Există mai multe subdomenii ale psihologiei, iar unul dintre ele este coaching-ul. În 1550, cuvântul coach (eng.) însemna „transport cu un vehicul mare”, ulterior cuvântul și-a schimbat înțelesul, astăzi având semnificația principală de „antrenor” în diverse domenii de viață mai puțin specifice (antrenor de sănătate, antrenor de succes) sau în domenii foarte specifice: antrenor de scris creativ sau antrenor pentru învățarea limbilor străine.

Federația Internațională de Coaching (ICF) definește coaching-ul ca fiind „un parteneriat care accelerează ritmul de învățare al clientului, perfor­manța și progresul acestuia pe plan personal și profesional”.

Grant (2002) definește coaching-ul ca un proces sistematic și colaborativ, orientat spre soluții și rezultate, în care coach-ul facilitează îmbunătă­ți­rea performan­ței, experiențelor de viață, a învățării aut­o­direcțio­na­te și a creșterii personale a clientului.

Coaching-ul îmbină elemente de performanță și dezvoltare, afirmă Linder-Pelz și Hall (2008). Spre deosebire de psihoterapie, care se ocupă cu ameliorarea disfuncției (Grant, 2003), coaching-ul stimulează creșterea personală și profesională, adresându-se populației non-clinice.

Cuvintele-cheie care definesc coaching-ul sunt: rezolvare de probleme, adaptare, optimizare, dezvoltare personală, perfor­man­ță, acțiune, scop, obiective, provocare, ghidare și suport.

De o importanță deosebită este coaching-ul desfășurat în organi­zații, implementat în America, în jurul anilor 1930, pentru diversele probleme pe care angajații le aveau cu consumul de alcool, fapt ce ducea la absenteism, concedii medicale și multiple erori de producție. Pe lângă faptul că fiecare organizație care se respecta avea angajat un coach care-i învăța pe angajați tehnici de management al stresului, optimizarea modului de lucru și creșterea performanței, corpora­țiile încurajau angajații care aveau probleme cu alcoolul să se adreseze Alcoolicilor Anonimi (AA).

Aceste măsuri elementare au fost deosebit de eficiente, fapt ce a dus la scăderea semnificativă a absenteismului și motivarea angajaților.

Principiile raționalității în organizații, conform Antrenamentului eficienței raționale, sunt: cunoașterea de sine, acceptarea necondiționată, încrederea în propriile resurse, respectul, tolerarea disconfortului și a frustrării, țintirea beneficiilor pe termen lung, flexibilitate, realism și acceptarea realității.

Yossi Ives (2008) face o analiză a diverselor paradigme din coaching pentru a aduce o lumină în diversele abordări teoretice și situațiile specifice în care pot fi folosite. Articolul propune trei dimensiuni care definesc abordările principale în coaching: (1) abordarea directiv vs non-directiv, (2) abordarea orientată pe dezvoltarea personală vs abordarea orientată focusată pe scop și (3) coaching în scop terapeutic vs coaching orientat spre performanță. Așa cum punctează autorul, nu există o abordare bună sau rea, ci o abordare (mai) potrivită sau (mai) nepotrivită, în funcție de obiectivele pe care clientul le-a stabilit.

În concluzie, coaching-ul este despre performanță și dezvoltare pe plan personal și profesional, iar pentru acesta este necesară găsirea celui mai bun model și a celor mai bune tehnici, în funcție de contextul și provocările clientului.