În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Când ni se deschid Cerurile
Pe 24 iunie am sărbătorit Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, "rod al rugăciunii", cum arată PF Patriarh Daniel, "şi al dorinţei sfinte de a avea copii".
E data la care în popor se sărbătoresc Sânzienele: zece tinere zeiţe, ce formează alaiul nupţial al zeiţei Sânziana (după numele din Transilvania, Banat, Oltenia, Maramureş sau Bucovina) sau Drăgaica (aşa cum e cunoscută în Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Dansul lor ritualic e legat de simbolismul Soarelui şi marchează caracterul special al zilei celei mai lungi din an, invitaţie la bucurie. Nerespectându-i-se ziua, Sânziana (identificată cu Junona sau Diana, la romani, ori cu Hera sau Artemis, la greci), protectoare a fecundităţii şi prezenţă binefăcătoare altminteri, se răzbună, prin vârtejuri, grindină, vijelie, flori văduvite de miros, plante fără leac - aflăm din "Comoara satelor" de Ion Ghinoiu. Aparent paradoxal, deşi fiinţe diurne, Sânzienele îşi încing hora-ritual noaptea, înaintea zilei de 24 iunie. E Noaptea de Sânziene, noaptea când, tot conform credinţei populare, "se deschid Cerurile" (temă exploatată în literatura fantastică de la noi de Mircea Eliade). Nu întâmplător, ci confirmând geniul creştinismului românesc, stratul ideilor şi credinţelor religioase precreştine se lasă, cuminte, absorbit de Litera, dar mai ales de Duhul religiei ce ne e sinonimă cu fiinţa ca neam. E minunat să reflectăm asupra înţelepciunii populare ce a făcut posibilă suprapunerea simbolismului "deschiderii Cerurilor" cu semnificaţia sărbătorii Naşterii lui Ioan Botezătorul. Pentru că de botezul ce I-l administrează Ioan Domnului se leagă deschiderea Cerurilor cea după Scripturi, aşa cum citim la Matei 3:16 ("Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El") şi la Luca 3: 21 ("Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul"). Deschiderea Cerurilor nu e consemnată de Evanghelişti doar ca eveniment, ci şi ca promisiune făcută de Hristos oamenilor, în dialogul cu Natanael, cel care se întreba dacă "din Nazaret poate fi ceva bun". Căci îi spune Hristos aceluia: "De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1: 51). Trimiterea la Scara lui Iacov este evidentă. Cum înţelegem astăzi "deschiderea Cerurilor"? Dar, mai ales, cum o trăim? Pentru intelectualul contemporan, prea puţin angajat, mai degrabă sceptic, sintagma în discuţie rămâne o expresie livrescă, plină de încărcătură poetică, dar prea puţin poietică, fiindcă opacă altor niveluri decât cel estetic sau cel pur gnoseologic. Sufletul căutând Sacrul se consolează cu ideea că Acesta nu ar fi de găsit decât la ocurenţa unei "rupturi de nivel" (în termenii aceluiaşi Mircea Eliade), o astfel de împrejurare fiind o "deschidere a Cerurilor". Nu ne mai aşteptăm astăzi să vedem îngerii coborând şi urcând, nici măcar în "vedenie". Ne e suficient că la sărbători mari, de Crăciun, de Sânziene, de Anul Nou, ştim că "se deschid Cerurile". Dar parcă se întâmplă cumva în afara ştiinţei noastre... parcă nici n-am fi acolo. Întorcându-ne la textul biblic, cum să înţelegem expresia amintită? Reţinem de la Evanghelişti că o consecinţă a deschiderii Cerurilor e coborârea Duhului Sfânt (în chip de porumbel). Tot în Noul Testament, citim despre vedenia Apostolului Petru - din cer se coboară o pânză (Fapte 10:11), iar Sfântului Petru i se spune: "Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti spurcate" (cu referire la "dobitoace, târâtoare, păsări" - Fapte 10:15). Iată că pedagogia divină leagă miracolul deschiderii Cerurilor de cel al prezenţei Duhului Sfânt şi de cel al vederii clare, care pe cele curate le vede curate. Căci oare ce sunt cele curăţite de Dumnezeu, dacă nu creaţia însăşi? Şi cum să înţelegem altfel fragmentul citat, decât ca îndemn la a ne asuma firea curăţită şi a o păstra la înălţimea Harului ce-i e menire? Poate că nu e lipsit de temei să credem, atunci, că nouă, oamenilor, Cerurile ne sunt permanent deschise. Atât cât ne identificăm cu nivelul fiinţei lăuntrice şi nu ne lăsăm robi existenţei la periferia fiinţei, atât simţim şi trăim asta. Atât cât nu uităm Cine ne oferă încă un răsărit de soare şi cine şansa de a-i respira şi frumuseţea apusului, atât vedem şi Cerurile deschise. Adică vedem lumea aşa cum e şi pe noi aşa cum suntem. Nu fără sens Sfântul Ioan Botezătorul e sfântul ce îndeamnă la schimbarea firii (pe care să o înţelegem ca revenire la adevărata natură, nestricăcioasă) şi e cinstit ca sfântul ce-i apropie pe părinţi de copii: cine are vederea mai curată decât copiii? Pentru un copil, Cerurile sunt în permanenţă deschise. Dar, pe măsură ce devenim adulţi, ne înverşunăm în a ne încuia Cerurile pe dinăuntru, ferecându-le porţile cu lacătele iluziilor şi fricilor noastre. "Iată, Eu stau la uşă şi bat...", auzim. Cum răspundem?