Lumina educaţiei
„Când pictez o icoană, o fac cu gândul că ea este pentru Dumnezeu”

„Când pictez o icoană, o fac cu gândul că ea este pentru Dumnezeu”

17 Iunie 2017

Atât într-un tablou, cât și într-o icoană pot fi identificate elemente ce fac apel la acea „dragoste pentru frumos”. Asemănătoare uneori prin tehnica de realizare, tabloul și icoana prezintă diferențe importante, îndeosebi în rostul ultim al lucrurilor. Pentru a picta o icoană sau un tablou, fie el și religios, e nevoie nu doar de un talant, cât de o relație, cu frumosul și mai ales cu Dumnezeu.
Am invitat studenți și elevi care studiază arta sacră să-și exprime opiniile în această problematică. (Alexandru Ojică)

Iulia Ramona Niţă, Universitatea de Arte din Bucureşti, Secţia Artă Murală, studentă în anul II

„Sunt de părere că a face o icoană este o adevărată măiestrie. Spre deosebire de un tablou, realizarea unei icoane presupune mai multă tehnică şi precizie. Te organizează mai bine şi te face să execuți în timp util etapele de lucru. Pentru un tablou, procesul poate fi îndelungat, artistul având posibilitatea de a termina tabloul pe o perioadă nedeterminată.

Din punct de vedere spiritual, diferența dintre icoană şi tablou este foarte mare. Icoana reprezintă un «portal» dintre om şi divinitate, Dumnezeu pictează prin artist. Practic, cel care realizează icoana trebuie să fie un creștin adevărat (fără vicii) şi să aibă har. Dacă ­facem lucrurile plăcute lui Dumnezeu, primim har, adică Duh Sfânt. Astfel icoana poate fi sfințită şi te poți ruga la ea. Ținând post în timpul realizării icoanei, Duhul Sfânt lucrează la desăvâr­șirea acesteia. Din trăirea mea, atunci când nu pot ține postul alimentar, încerc să am mintea şi sufletul curat, să îmi mențin gândurile bune.

Icoana se face cu iubire, de aceea trebuie să impresioneze mai întâi sufletul şi apoi celelalte simțuri. Prin pictarea icoanelor, atât artistul, cât şi privitorul au schimbări interioare puternice şi se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru ­mine, icoana este cea mai importantă, pentru că îți aduce în vedere şi îți întărește virtuțile necesare unui creștin, prin realizarea ei: răbdare, perseverență, organizare, control de sine, armonie sufletească”.

Maria Uță, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” București, Artă Sacră - Pictură, studentă în anul II

„În sfintele icoane, vedem modele demne de urmat ale dreptei credințe, cu ajutorul cărora putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, icoana în sine este o mărturie de credință. ­Deseori diferența dintre o icoană şi un tablou poate fi greu de sesizat; atât icoana, cât şi tabloul pot îndeplini funcţia estetică, însă icoana este mai mult decât un obiect estetic. Icoana nu este doar un obiect precum tabloul, ci o prezenţă harică; este imaginea materiei transfigurate, ea re­prezintă nu doar formele văzute prin simțuri, cât esența, reprezentată prin mijloace figurative şi artistice. În icoană, culoarea este o manifestare secundară în comparație cu lumina, care aparține doar lui Dumnezeu; lumina reflectată prin icoană este lumina transfigurată, lumina dum­nezeiască văzută cu sufletul. Cinstind icoana, cinstim de fapt chipul zugrăvit în icoană, ne închinăm sfântului reprezentat în ea, nu materiei din care este reali­zată icoana. Prin intermediul icoanei intrăm în legătură cu sfântul căruia ne închinăm, el devine rugător si mijlocitor în fața lui Dumnezeu. Icoana ne pune în relație cu Dumnezeu; ea poate fi numită «poartă» către Dumnezeu, ce ne deschide calea către Împărăția cerurilor. Icoana este o încercare a pictorului de a zugrăvi cele ale duhului cu mijloace materiale lumești și cu ajutorul limbajului plastic. Prin icoană, văd un mijloc de a-L cinsti și de a-I mulțumi lui Dumnezeu; când pictez o icoană, o fac cu gândul că ea este pentru Dumnezeu, nu pentru oameni.”

Andrei Ursulean, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” București, student în anul II

„Creația artistică are menirea de a sensibiliza, de a liniști și de a pătrunde în sufletul privitorului. Arta profană trăiește prin armonia mijloacelor de exprimare, fiind o încercare de redare a lumii prin emoție și dramatism. Ea devine un mijloc de comunicare cu autorul, trimițând la gândurile și trăirile acestuia. Primele manifestări iconografice datează încă de la începuturile veacurilor creștine, însă adevărata teologie a icoanei s-a născut în sânul Imperiului Bizantin. În Apus, datorită îm­pre­jurărilor istorice, se renunță treptat la elementele definitorii ale sfintelor icoane, ieșind astfel din tiparul canonic. Icoana nu se raportează doar la expresia lumii pământești, fiind elementul de legătură între om și Dumnezeu. Arta iconografică identificându-se cu sacralitatea părăsește scopul pur decorativ și primește întrebuințări liturgice, caracterizându-se printr-o permanentă liniște. Ea ne arată la ceea ce este chemat omul, fiind un exemplu actual al relației dintre om și Dumnezeu. Dacă arta profană tinde spre nemurire, sfintele icoane sunt o dovadă a acesteia.

Elena-Veronica Teodorescu, Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, București, elevă în clasa a XII-a

„Diferența dintre un tablou și o icoană este foarte mare, deoarece modul de realizare și starea pe care ți-o transmite fiecare sunt diferite. Tabloul reprezintă o lucrare de artă, care prezintă o realitate lumească, în care se regăsesc persoane, peisaje, obiecte, lucruri comune, pe când în icoană totul este transfigurat, nu recunoaștem anumite peisaje, iar sfinții sunt zugrăviți după anumite canoane care trebuie respectate. Icoana prezintă o realitate spirituală, de aceea un iconar nu este un simplu artist. Atunci când se pictează o icoană, de foarte multe ori, harul lui Dumnezeu ghidează mâna iconarului în timpul reali­zării ei, pe când în timpul pictării unui tablou nu se întâmplă acest lucru. În fața unui ­tablou, singurul sentiment trezit în privitor este acela de admirație, pe când în fața unei icoane, pătrunzi înăuntrul sufletului tău și simți atât de profund legătura ce se stabileşte între tine și Divinitate încât cu greu îți vine să te desprinzi din fața ei. Talentul unui ­iconar sau al unui pictor bisericesc este binecuvântat și sfințit de Dumnezeu, deoarece a ales să-și înmulțească talantul prin reprezentarea Dumnezeirii.”

Aurora Moisuc, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași, Artă sacră în Patrimoniu cultural, specializarea Pictură bisericească, master anul I

„Diferența dintre tablou şi icoană este precum diferența dintre lumi - cea văzută şi cea nevăzută. Icoana reprezintă o poartă spre lumea nevăzută, spre veșnicie, nu doar relatarea picturală a unui peisaj sau portret. Arta laică are scopul trezirii unor sentimente în om, aceasta place, intrigă ori consemnează de la o stare până la un eveniment, însă principalul şi poate singurul scop al icoanei este de a facilita comunicarea dintre om şi Dumnezeu. Realizarea unei icoane este diferită de cea a unui tablou laic ori religios. Dacă pictarea unui tablou nu necesită decât o tehnică de lucru, icoana îi solicită artistului atât talentul şi materialul, cât şi credința. Zugrăvirea sfinților lui Dumnezeu necesită o pregătire duhovnicească a pictorului, o viață cu principii creștine, cu post şi rugăciune. Pictarea unui sfânt se face împreună cu citirea acatistului, astfel ca persoana ilustrată să îşi aducă ajutorul în zugrăvirea chipului său. Tabloul religios relatează un episod biblic într-un mod ce impresionează, însă nu înlocuiește icoana şi nu este realizat după canoanele iconografice. În «Erminia picturii bizantine», Dionisie din Furna spune despre icoană că nu se face „prost şi cum s-ar întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!