Documentar
Caracteristicile sărbătorii hramului bisericii

Caracteristicile sărbătorii hramului bisericii

Răzvangeorge Topală, 14 Decembrie 2009

Fiecare lăcaş de închinăciune, fie paraclis, capelă sau biserică, are un ocrotitor în cinstea căruia acesta a fost zidit. Dintre sfinţii care sunt cinstiţi de poporul român cu multă evlavie şi credinţă, fiind aleşi ca ocrotitori de lăcaşuri, amintim pe cei mai cunoscuţi dintre ei, pentru că majoritatea lăcaşurilor le poartă numele. Aceştia sunt: Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Majoritatea lăcaşurilor au ca ocrotire şi zi de cinstire şi unele sărbători numite praznice împărăteşti, dintre cele mai răspândite amintim: Sfânta Treime, Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh şi apoi cele în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, cum ar fi: Adormirea Maicii Domnului sau Acoperământul Maicii Domnului.

În afară de protecţia lăcaşului de cult, ziua de hram sau de cinstire a ocrotitorului reprezintă pentru credincioşi un eveniment care are multe caracteristici importante. Vom aminti în primul rând caracterul istoric al lăcaşului de cult unde predomină, desigur, timpul şi raza de trăinicie a lăcaşului din cea mai cunoscută dată de înfiinţare; în al doilea rând caracterul duhovnicesc al hramului care stă în strânsă legătură cu ocrotitorul sau sărbătoarea de cinstire anuală; în al treilea rând amintim caracterul misionar actual al lăcaşului de cult, adică situaţia în care el se prezintă cu noutăţile şi realizările până la momentul actual.

Caracterul istoric prezintă un sens al datei de început

Caracterul istoric ne obligă să purtăm evlavie faţă de înaintaşii creştini care au înălţat cu multă credinţă şi sacrificiu lăcaşul de cult. Nu este la îndemână gândul că au fost oameni cinstitori de Dumnezeu care şi-au arătat credinţa prin fapte, prin fapte ziditoare. Multe biserici au o vechime considerabilă, se ştie oarecum anul înfiinţării sau începerii construcţiei. Uneori se cunosc date incerte şi ctitori la care nu ne-am fi aşteptat. Istoria unui lăcaş de cult trebuie să ne aşeze înainte amintirea vie a celor care au ajutat într-un fel sau altul construirea unui sfânt altar euharistic. Caracterul istoric prezintă un sens al datei de început şi al ctitorului principal dimpreună cu ceilalţi ostenitori. Totodată, pictura lăcaşului, dacă este veche, trebuie să ne pună în relaţie cu pictorul de atunci, pentru că în vremurile îndepărtate pictorii de biserici erau ca nişte sfinţi. Icoanele şi scenele pictate erau trudite nu numai cu culori naturale, dar relaţia pictorului cu rugăciunea şi slujirea trebuie deseori evidenţiate. Pictorul adevărat îşi uneşte zugrăvirea cu rugăciunea şi postul. Apoi, etapele zecilor şi sutelor de ani prin care lăcaşurile de cult au trecut, perioade de război, perioade de nevoi materiale, toate acestea constituie prilej de meditaţie, rugăciune şi jertfire. Caracterul istoric al lăcaşului ne îndatorează să păstrăm în bună rânduială şi toate obiectele de cult, cărţile şi odoarele care în vremuri îndepărtate erau lucrate manual cu cele mai bune şi preţioase materiale. Toate acestea constituie istoria de cinstire şi evocare a fiecărui lăcaş de cult. O istorie care prezintă un început de existenţă, un ctitor, credincioşii de atunci, zugravii şi lucrătorii de artă ai odoarelor bisericeşti, preoţii şi toţi slujitorii altarului şi tot ceea ce a însemnat trecerea prin timp a celor care au fost implicaţi în întemeierea unui sfânt lăcaş.

Esenţa caracterului duhovnicesc

Caracterul duhovnicesc ne pune în relaţie cu tot ceea ce înseamnă viaţa creştină trăită în fiecare lăcaş, bazată pe ocrotirea şi sprijinul sfântului sau sărbătorii în cinstea căruia a fost zidit. Caracterul duhovnicesc prezintă cu adevărat minunile scrise sau poate cele mai multe nescrise ale existenţei religioase. Orice lăcaş fiinţează cu un specific aer duhovnicesc. Duhovnicia sau religiosul caracteristic unui lăcaş de cult îşi are rădăcinile şi în duhovnicul sau slujitorul duhovnicesc a cărui amintire devine o carte ilustrată cu fapte ale unui sfânt. Caracterul duhovnicesc se bazează pe continuitatea Liturghiei săvârşite de-a lungul vremurilor. Împărtăşirea din acelaşi sfânt potir ca unitate a multor credincioşi, o mărturisire realizată succint prin ecoul simbolului de credinţă alcătuit şi repetat din primele secole creştine. Clopotele care au răsunat chemări de slujire sfinţitoare aduc ecoul duhovnicesc al fiecărei biserici din trecut. Jertfirea multor credincioşi, relaţia lor cu tot ceea ce însemna slujirea lui Dumnezeu după putinţa fiecăruia aşază un caracter duhovnicesc cu totul deosebit. Prezenţa lui Dumnezeu prin fiecare slujbă săvârşită în biserică a făcut ca omul să se sfinţească dintotdeauna; pământul şi materia să fie şi ele la rândul lor îndohvnicite şi sfinţite prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este esenţa caracterului duhovnicesc, relaţia omului de atunci cu Dumnezeu şi relaţia de comuniune cu semenii. Faptul că sărbătorile erau ţinute cu multă cinstire, faptul că oamenii se pregăteau îndeosebi pentru participare la Sfânta Liturghie cu chipuri luminoase şi porturi tradiţionale, faptul că orice lucrare era legată de biserică demonstrează încă odată puterea duhovnicească a lăcaşului de cult şi a înaintaşilor noştri. Liturghia după Liturghie înseamnă această vieţuire înduhovnicită pe care trebuie să o preţuim şi să o actualizăm în fiecare biserică. Astfel, duhovnicia lăcaşului de cult se simte şi resimte provocând o relaţie în timpul de acum.

Aici trebuie subliniat şi lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin ocrotitorii lăcaşurilor. De ce multe biserici au ca purtători de grijă şi cinstire pe Sfântul Andrei, dar pe Sfântul Nicolae şi pe alţii? Nu cumva oamenii de atunci, credincioşii, simţeau prezenţa şi ajutorul lor? Oare ştiau să-şi aleagă protectorii după modelul vieţuirii sfinţilor? Sau sfinţii îi îndemnau la multe fapte şi virtuţi dumnezeieşti? Desigur, omul din cele mai vechi timpuri păstra relaţia cu alesul lui Dumnezeu - sfântul - şi ştia să înainteze pe urmele sfinţeniei ca acel sfânt. De cele mai multe ori puterea ocrotitorului sfânt s-a simţit şi se simte nu numai la necazurile, ci şi la bucuriile oricărui lăcaş de cult.

Unitatea trecutului şi a prezentului cu viitorul

Cel de-al treilea caracter, misionar actual al fiecărui lăcaş de cult ne obligă să unim trecutul de prezent şi acestea de viitor. Ne bucurăm că alţii s-au ostenit şi au ridicat frumoase lăcaşuri de cult de parcă ai trăi în lumea lui Dumnezeu, în comuniune cu sfinţii, pentru că acestea au păstrat întotdeauna o armonie între forma arhitecturală, proiectul iconografic şi nevoile credincioşilor de a sluji pe Dumnezeu. Pe lângă faptul că avem posibilitatea întâlnirii religioase în lăcaşurile de cult, obligaţia de a păstra, reface şi pune în valoare biserica, necesită o datorie nu numai morală, ci şi o datorie de bun simţ creştinesc. Nevoile de atunci ale credincioşilor au fost luate în calcul, acum pe lângă fiecare aşezământ religios e nevoie de o şcoală, de o casă parohială, de o sală prăznicară şi de multe alte edificii specifice pentru orice activitate ce implică pe preoţi, dar şi pe credincioşi. Toate acestea trebuie să fie o creştere şi o continuitate pentru orice lăcaş de cult, un prezent bazat pe trecut, dar mai ales cu privire la viitorul misionar creştin. E de mare băgare de seamă ca orice lucru adăugat să fie în relaţie cu ceea ce există deja, adică, orice construcţie şi orice adăugare cu caracter misionar trebuie să fie în armonie şi unitate. Dăm dovadă de simţire creştinească atunci când lăcaşul de cult trăieşte cu scopul cu care a fost propus. Întodeauna lăcaşul de cult a stat în strânsă relaţie cu şcoala şi nu numai; de aceea multe dintre biserici au şi astăzi şcoli, focare de cultură şi trăire creştinească din cele mai vechi timpuri. Acesta-i caracterul misionar al fiecărui lăcaş, continuitatea şi săvârşirea lucrului celui bun pentru cerinţele şi nevoile actuale, dar în primul rând unitatea, armonia şi duhovnicia ca bază a realităţii desăvârşitoare. Ce am primit de la înaintaşi, cum am păstrat, ce am adăugat, ce am împlinit şi ce am construit. O mare ispită de a construi cât mai mult material, dar nu şi spiritual. A nu se construi material mai mult decât duhovnicesc. Trebuie să fie o împletire şi o curgere în ambele sensuri. Nu poate exista o casă dacă nu are nici temelie şi nici acoperiş; temelia e ceea ce am primit, iar acoperişul este ceea ce vom lăsa.

Cu toate acestea, am trecut prin firul unui hram bisericesc care evidenţiază scopul şi lucrarea din trecut, prezent şi viitor al continuităţii trăirii religioase active. Hramul oricărei biserici te obligă să actualizezi trecutul cu toate ale lui, te obligă să comemorezi pe cei ale căror nume au rămas întipărite în lista ctitorilor şi a ostenitorilor, dar şi pe cei necunoscuţi care după putinţa lor au săvârşit sacrificii pentru fiinţarea lăcaşului. Hramul unei biserici aşază înaintea tuturor şi lucrurile care trebuie să existe şi de care credincioşii au nevoie. O perspectivă de trecut, prezent şi viitor încununate prin slujba euharistică a hramului, prin slujba Parastasului pentru cei din „prezentul trecut“, dar şi a slujbei de Te Deum cu agapa creştinească care fac ca toţi să fie una.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!