Casa de rugăciune a poporului evreu

ştefan Mărculeţ, 14 Ianuarie 2008

Templul din Ierusalim nu a fost pentru poporul evreu doar un simbol al credinţei lor în Dumnezeu sau locul suprem al săvârşirii cultului public. Pe muntele unde regele Solomon a zidit pentru prima oară casa lui Dumnezeu, evreii au considerat, pe bună dreptate, că sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, Care veghează, le ascultă rugăciunile şi îi povăţuieşte. Primul gând al evreilor reveniţi acasă după reîntemeierea statului evreu, pe 14 mai 1948, a fost reconstruirea acestui lăcaş de cult. Iniţiativa a fost amânată până în zilele noastre, din cauza conflictelor neîncetate cu arabii musulmani, care nici astăzi nu s-au încheiat.

Primul lăcaş de cult al poporului ales, realizat după cum Însuşi Iahve i-a arătat lui Moise în vedenie (Ieşire 19) a fost cortul mărturiei. Acesta, deşi era creat pentru a putea fi transportat pe timpul celor 40 de ani de pribegie în pustiul Egiptului, a servit ca model pentru viitorul templu din cetatea sfântă. Cortul a fost construit în timpul unui popas mai lung (Ieşire 36-39), fiind împodobit cu tot ceea ce exista mai frumos în tabăra evreilor: lemn de salcâm de Sinai, ţesături scumpe, piei lucrate şi aur.

Centrul cultului în timpul călătoriei

Alcătuit dintr-o curte exterioară şi interiorul propriu-zis, lăcaşul de cult avea în curte jertfelnicul, pe care se aduceau arderile de tot, şi baia de aramă, unde se spălau preoţii pentru a intra în cort. Interiorul era împărţit în sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta ocupa două treimi din cort şi în ea se aflau jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe. În sfânta sfintelor, despărţită de sfânta printr-o perdea, se afla cel mai sfânt dintre toate obiectele cortului: chivotul legii. Semn al prezenţei lui Dumnezeu, cortul mărturiei era un element de unitate religioasă pentru cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu şi în el slujeau preoţi anume rânduiţi pentru diferite slujbe.

Furat de filisteni

După intrarea în pământul făgăduinţei, cortul mărturiei, cu chivotul legii, a fost aşezat în Cetatea Silom (Isus Navi 19, 51), în partea centrală a Ţării Sfinte, în hotarele seminţiei lui Efraim. Evreii se adunau aici cel puţin o dată pe an pentru aducerea de jertfe, dar şi la marile sărbători. Mai târziu, în timpul războaielor cu filistenii, chivotul legii, cortul şi toate obiectele sale sunt luate de filisteni şi duse la Nomva, o localitate din apropierea Ierusalimului, unde au rămas în timpul regelui Saul (secolul al XI-lea î. d. Hr.). Pedepsiţi cu boli pentru furtul acestor lucruri sfinte, filistenii au înapoiat chivotul evreilor, care a fost aşezat în Kariatiarim. Cortul a fost dus la Gavaon, acolo oficiindu-se cultul. Dispărea, astfel, simbolul unităţii poporului evreu.

Pregătirile pentru construirea templului

În timpul regelui David (1000-961 î. d. Hr.) s-au reunit seminţiile evreieşti, Ierusalimul devenind capitala statului, în 1004 î. d. Hr. Chivotul legii a fost adus într-un nou cort al mărturiei pe Muntele Sionului, evenimentul fiind o adevărată sărbătoare. Mai mult decât atât, regele prooroc a luat hotărârea de a construi un templu, o casă Dumnezeului Ceresc. Însă Dumnezeu i-a transmis prin proorocul Natan că nu el va fi cel care va zidi acest templu, ci fiul său, Solomon (II Regi 7). Misiunea lui David a fost aceea de a pregăti construirea măreţului templu, refăcând cetele preoţeşti din seminţia lui Levi şi adunând, cu ajutorul poporului, aur pentru plata materialelor necesare.

Construit în doar şapte ani

Deşi nu a construit templul în timpul domniei sale ca rege al evreilor, David a primit de la Dumnezeu toate indicaţiile privitoare la arhitectura şi folosinţa templului. Acestea informaţii le-a transmis fiului său, Solomon, care, bucurându-se de pace şi având la dispoziţie materialele strânse, în anul al patrulea al domniei lui peste Israel (aprilie/mai 967) a început să-l construiască. Monumentul a fost terminat după numai şapte ani şi jumătate, în 960 î. d. Hr., în luna a opta a anului. Zidit pe coastele abrupte ale Muntelui Moria, la nord-est de Muntele Sion, templul era mult mai mare decât cortul mărturiei. Deşi se păstra în mare parte interiorul cortului, totuşi templul avea, pe lângă cele două mari încăperi, şi alte camere, folosite de personalul angajat. Frumuseţea arhitecturii, aurul, bogăţiile aduse, slujbele şi jertfele oficiate au făcut din podoaba Ierusalimului cel mai vizitat loc al Ţării Sfinte.

Al doilea templu

În anul 587 î. d. Hr., regele babilonian Nabucodonosor a devastat Iudeea, iar templul a fost ars. Iudeii au fost deportaţi în Babilon, unde au stat 50 de ani. În 539 î. d. Hr., Cirus, regele perşilor, a cucerit Babilonul şi a eliberat poporul evreu. În 538, primii exilaţi s-au întors în ţară cu vasele templului. Sub conducerea preotului cărturar Ezdra şi a lui Neemia, paharnicul regelui persan Artaxerxe, zidurile Ierusalimului şi templul sunt reconstruite. Au urmat secole în care figura principală în popor era cea a marelui preot, care învăţa poporul şi îl îndemna să-L aştepte pe Mesia.

Dispărut în anul 70

Mântuitorul a mers de mai multe ori la templu, unde învăţa mulţimea, după cum citim în Noul Testament. El a alungat comercianţii de aici şi a criticat nelegiuirile şi făţărnicia clerului. La răstignire, catapeteasma templului s-a crăpat în două, profeţind parcă ceea ce s-a întâmplat în anul 70, când templul a dispărut definitiv.

Viziunea cosmică asupra templului

Pe lângă mărturiile biblice, mai există şi alte două surse istorice importante din care aflăm informaţii despre Templul de la Ierusalim. Împrumutând viziunea religioasă iudaică, Filon şi Iosif Flaviu au interpreta t fiecare parte a templului ca un simbol divin. Astfel, structura templului face parte din descoperirea făcută de Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sinai, unde a primit „tablele legii“. Coloanele de la intrarea în templu simbolizau puterea lui Dumnezeu şi forţa Lui creatoare. În viziunea lui Solomon şi a poporului evreu, templul închipuia şi prefigura cosmosul. Cele trei părţi constructive, sfânta sfintelor, sfânta şi pridvorul, reprezentau cele trei elemente fundamentale ale creaţiei: cerul, pământul şi apa. Iosif Flaviu, vorbind despre semnificaţia cosmică a templului, arată cum „chivotul legii, cu elementele lui sacre, simboliza natura universului. Filon din Alexandria a dezvoltat în operele sale acest simbolism, descriind templul cosmic. El a comparat cerul cu sfânta sfintelor şi obiectele din templu cu astrele. Chivotul legii simboliza astrele, stelele şi planetele; cele două laturi ale sale erau cele două echinocţiuri, iar cele patru inele de aur, cu care era prins la capete, erau cele patru anotimpuri. Cei doi heruvimi reprezentau cele două emisfere.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!