Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cât se poate cunoaşte din necunoscut

Cât se poate cunoaşte din necunoscut

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ionuţ Bursuc - 04 Octombrie 2009

Veşnicia este unul dintre atributele divine care depăşeşte cu mult puterea umană de înţelegere. Ce înseamnă a exista, în lipsa unui reper care marchează începutul? Sau cum putem exprima infinitul, când tot ce ne înconjoară cade sub incidenţa limitelor de spaţiu şi de timp? Este evident că orice încercare de definire a acestor concepte este imposibilă fără a utiliza înseşi categoriile spaţio-temporale pe care le cunoaştem şi fără de care nu putem înţelege lumea.

Copleşit de emoţie sfântă, Fericitul Augustin - scriitor şi teolog latin din sec. IV-V - contemplă într-un limbaj metaforic şi uneori ermetic taina măreţiei divine. În textul care urmează, autorul latin se lasă copleşit de adevărurile revelate, dar mai ales de tainele care se ascund în spatele acestor adevăruri şi care aşteaptă a fi descoperite.

Mi-ai spus Doamne, cu glas tare în urechea mea lăuntrică, că Tu eşti veşnic, singur având nemurirea, pentru că Tu nu Te schimbi din nici o înfăţişare sau mişcare, şi voinţa Ta nu se schimbă cu timpul, căci nu este nemuritoare voinţa care este alta, şi alta. Acest lucru este vădit pentru mine şi fie ca să mi se lămurească mai mult, şi mai mult, Te rog fierbinte, şi în acea arătare să pot stărui cu smerenie sub aripile Tale.

De asemenea, mi-ai zis mie, Doamne, cu glas tare, în urechea lăuntrică, că Tu ai făcut toate naturile şi substanţele care nu sunt ceea ce eşti Tu, şi totuşi există pentru că Tu le-ai făcut. Un singur lucru nu este de la Tine, anume ceea ce nu există, nici chiar mişcarea voinţei care se îndepărtează de la Tine, Care exişti, sau ceea ce este mai mic nu este de la Tine, pentru că această mişcare este greşeală şi păcat, iar păcatul nimănui nu-Ţi dăunează Ţie şi nici nu tulbură rânduiala stăpânirii Tale, nici în vârf, nici în adânc. „Acest lucru în faţa Ta este vădit pentru mine“ şi, ca să-mi fie din ce în ce mai limpede, Te rog fierbinte şi în acea arătare să stărui cu smerenie sub aripile Tale.

De asemenea, mi-ai spus cu glas tare, în urechea lăuntrică, că nici o creatură nu este împreună-veşnică cu Tine, a Cărui plăcere Tu singur eşti şi, sorbindu-Te cu cea mai stăruitoare curăţie, nicăieri şi niciodată nu-şi îndepărtează schimbarea ei, şi Tu eşti mereu prezent cu ea, Tu, la Care ţine cu toată iubirea, neavând viitor pe care să-l aştepte şi fără să treacă în trecut ceea ce-şi aminteşte, nu se schimbă în nici un fel şi nu se extinde în vreun timp. O, fericită creatură, dacă există vreuna, care, lipindu-se de fericirea Ta, este fericită datorită Ţie, Care locuieşti veşnic în ea şi Care o luminezi. Şi nu găsesc ce să cred că trebuie numit mai degrabă Cerul cerului, „care este al Domnului“, decât casa Ta care contemplă desfătarea Ta fără primejdia lunecării în altceva, minte curată care este de acord cu duhurile sfinţilor prin statornicia păcii, cetăţeni ai cetăţii Tale, care este în cele cereşti deasupra acestora cereşti.

Ziua lui Dumnezeu este veşnicia

De unde să înţeleagă sufletul, a cărui călătorie s-a făcut departe de Tine, dacă este însetat de Tine, „dacă lacrimile s-au făcut pâinea lui“, în timp ce i se spune în fiecare zi: „Unde este Dumnezeul tău“? Dacă cere de la Tine o casă şi o cere ca să locuiască în casa Ta toate zilele vieţii sale? Şi care este viaţa lui dacă nu Tu? Şi care este ziua Ta dacă nu veşnicia Ta, aşa cum „anii Tăi nu se vor împuţina pentru că Tu acelaşi eşti?“.

De aici, deci, să înţeleagă sufletul, care poate, cât de mult eşti deasupra timpurilor, Tu, Cel veşnic, când casa Ta, care nu a călătorit, deşi nu este veşnică cu Tine, totuşi, fiind lipită de Tine, fără de încetare şi fără de lipsă nu suportă nici o schimbare a timpurilor. Acest lucru este lămurit pentru mine în faţa Ta şi Te rog să fie din ce în ce mai clar, şi în această arătare voi stărui cu smerenie sub aripile Tale.

Iată, nu ştiu ce fel de amestecare există în aceste schimbări ale lucrurilor fără măsură şi slabe, şi cine altcineva îmi va spune dacă nu acela care rătăceşte şi se frământă prin deşerturile inimii sale, cine altcineva dacă nu un astfel de om îmi va spune că - deoarece este micşorată şi mistuită orice înfăţişare - dacă ar rămâne numai amestecul fără formă, prin care lucrurile se schimbau din formă în formă, şi se schimbau, cine ar putea să ofere schimbările timpurilor? Căci nicidecum nu poate, fiindcă fără varietatea mişcărilor nu există timpurile şi nu există varietate acolo unde nu este nici o formă. Aceste lucruri fiind considerate atât cât îmi dai Tu, Dumnezeul meu, atât cât mă îndemni ca să bat şi atât cât îmi deschizi când bat, aflu două lucruri pe care le-ai făcut lipsite de timpuri, în timp ce nici unul dintre ele nu este împreună-veşnic cu Tine. Unul este în aşa fel format încât, fără de nici o lipsă de adorare, fără de nici un interval de schimbare, deşi schimbător, totuşi neschimbat, să se bucure de veşnicie şi de neschimbare, iar celălalt era atât de lipsit de formă, încât nu avea din ce formă în ce formă a mişcării sau stării prin care să fie supus timpului să se mute. Dar nu ai lăsat acest lucru să fie fără formă, pentru că, înainte de orice zi, ai făcut „Cerul şi pământul“, aceste două lucruri pe care le spuneam. „Dar pământul era nevăzut şi neorânduit şi întuneric era deasupra adâncului“.

Prin aceste cuvinte se exprimă amestecul, pentru ca să fie primite, treptat, de către aceia care nu pot cugeta orice fel de lipsă de formă. Lipsa de formă nu duce totuşi la nimic din care să fie făcut cerul şi pământul văzut şi orânduit chiar cu oarecare formă, şi toate câte se aminteşte că la zidirea acestei lumi au fost făcute nu fără zile, sunt făcute pentru ca în ele să se petreacă schimbările timpurilor, pentru schimbările ordonate ale mişcărilor şi formelor.

Distanţa între înţelepciunea care creează şi aceea care este creată

Dar cât de mare este distanţa între lumina care luminează şi lucrul care este luminat, atât de mare este distanţa între înţelepciunea care creează şi aceasta care este creată, aşa cum este între dreptatea care face dreptate şi dreptatea care s-a făcut prin dreptate. Căci şi noi sun-tem dreptatea Ta, zice un oarecare serv al Tău: „Pentru ca noi să fim dreptatea lui Dum-nezeu în El Însuşi“, aşadar pentru că mai înainte de toate a fost creată o oarecare înţelepciune, care a fost creată minte raţională şi intelectuală a cetăţii Tale pure, a mamei noastre „Care este sus şi care este liberă şi veşnică în ceruri. În care ceruri dacă nu în cerurile cerurilor care Te laudă, pentru că acesta este şi cerul cerului care este la Domnul? Deşi nu aflăm timp înainte de ea, căci precede şi crearea timpului, ea care a fost creată înaintea tuturor, totuşi înainte de ea există veşnicia Creatorului însuşi, de Care a fost creată şi a luat început, dar nu în timp, căci nu exista timpul încă, totuşi a luat început potrivit condiţiei sale. Dar cum este ea de la Tine, Dumnezeul nostru? Cum este ea altceva decât Tine şi chiar acelaşi lucru? Deşi nu găsim timpul nu numai înainte de ea, dar nici chiar în ea însăşi, ea este potrivită să vadă faţa Ta mereu şi niciodată nu se dă la o parte de la ea, care o face să nu se schimbe prin nici o variaţie. Este totuşi în ea chiar schimbătoare însăşi, prin care ar putea să se întunece şi să îngheţe dacă nu s-ar lipi de Tine printr-o mare dragoste şi nu ar străluci ca în mijlocul zilei şi nu ar clocoti datorită Ţie.

Ce ziceţi voi, potrivnicii mei, cărora mă adresez, care credeţi totuşi că Moise a fost un slujitor evlavios al lui Dumnezeu, iar acele cărţi scrise de el sunt cuvintele Duhului Sfânt? Este oare aceasta casa lui Dumnezeu, desigur nu împreună-veşnică cu Dumnezeu, totuşi „veşnică în ceruri“, după chipul Său, în cer unde căutaţi în zadar schimbările timpurilor, fiindcă nu le aflaţi? Căci ea se află deasupra oricărei întinderi şi deasupra oricărui spaţiu trecător, ea pentru care „a fi lipită de Dumnezeu este bine“. „Este“, zic ei. Aşadar, de ce susţineţi că este ceva fals ceea ce a strigat inima mea către Dumnezeul meu, când auzea înlăuntru glasul laudei Lui? Sau afirmaţia mea că era o materie fără formă, unde, pentru că nu era nici o formă, nu era nici o ordine? Acolo, însă, unde nu era nici o ordine nu putea să fie o schimbare a timpurilor, şi totuşi acest aproape nimic, întrucât nu era cu totul nimic, era de la Acela de la Care este tot ceea ce există, Care, în orice caz, este ceva. „Nici acest lucru - zic ei - nu-l negăm“.

Tu, Doamne, vorbeşte în inima mea adevărul

Cu aceştia vreau, de faţă cu Tine, Dumnezeul meu, să vorbesc ceva, cu aceştia care primesc că cele ce în adâncul inimii mele nu le tace adevărul Tău sunt adevărate. Căci aceia care neagă acestea pot să se agite cât vor ei înşişi, dar nu mă vor lăsa, voi încerca să-i conving să se liniştească şi să lase drum Cuvântului Tău spre ei. Iar dacă nu vor voi şi mă vor respinge, Te rog, Dumnezeul meu, „să nu taci, îndepărtându-Te de la mine“. Tu vorbeşte în inima mea adevărul, căci Tu singur vei vorbi în acest mod. Şi să-i dau afară să sufle în pulbere şi să-şi arunce ţărână în ochii lor, iar eu să intru în camera mea şi să-Ţi cânt Ţie cântece de dragoste, şi să scot gemete de nespus în călătoria mea, amintindu-mi de Ierusalim cu inima ridicată spre el, de Ierusalim, patria mea, de Ierusalim, mama mea, şi de Tine, Care stăpâneşti asupra lui, Tu, Luminătorul, Tatăl, Apărătorul, Soţul, desfătările curate şi solia bucuriei şi toate bunurile negrăite, toate deodată, căci unul este Binele suprem şi adevărat. Şi să nu mă înde-părtez până ce nu mă vei strânge în pacea lui, mamă prea scumpă, unde sunt prinoasele spiritului meu, de unde acestea îmi sunt sigure, să mă culegi tot ce sunt de la această urâţenie şi să mă formezi şi să mă întăreşti în veci, „Dumnezeul meu, mila mea“.

(Texte selectate din Fericitul Augustin, Confesiuni, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998).