Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al unităţii naţionale

Pentru cel care urmă­rește cu oarecare aten­ție ceea ce se petrece în spațiul public românesc este evident faptul că, deși a dispărut agresiunea fizică împotriva bisericilor - caracteristica totalitarismului comunist, nimeni nu mai ordonă acum dărâmarea bisericilor, asistăm la o campanie destul de susținută de denigrare, de punere într-o lumină nefavorabilă a acțiunilor Bisericii Ortodoxe Române și una dintre țintele predilecte ale acestei campanii este Catedrala Mântuirii Neamului. Nu fac parte dintre adepții teoriilor conspira­ționiste și am căutat să înțeleg și să-mi explic cărui fapt datorăm această atitudine.

Ideea construirii unei catedrale reprezentative pentru Ortodoxia română a fost a regelui Carol I, cel care a avut un rol fundamental în făurirea statului modern român. Carol I în 1884, la câțiva ani după obținerea inde­pen­denței de stat, a susținut legea pentru construcția catedralei și a alocat fondurile necesare. Lipsa la acea dată a unui plan coerent de dezvoltare a orașului a făcut ca disputele asupra locului de amplasare să prelungească punerea în aplicare a legii și abia în 1935 Patriarhul Miron Cristea avea să sfințească locul ales în Piața Unirii, la poalele actualei mitropolii. Războiul și criza economică au împiedicat începerea șantierului, urmând perioada comunistă în care ideea catedralei a fost complet abandonată.

După 1990, multe din speran­țele celor care au întâmpinat cu bucurie căderea regimului comunist se întorceau către reluarea idealurilor generației interbelice, generație care contribuise la extraordinarul salt făcut de România în numai 20 de ani, între 1920 și 1940.

Dacă în alte domenii preluarea idealurilor și inițiativelor genera­ției de atunci este socotită un act reparatoriu necesar, iată că în clipa în care Biserica reia și duce spre împlinire idealul construirii catedralei, acest lucru este întâmpinat cu ostilitate. Pe de o parte acest lucru se datorează unor particularități interne. Este prea mare contrastul între determinarea, abnegația cu care s-a avântat Biserica în realizarea construcției, în finanțarea acesteia, comparativ cu încetineala, lipsa de interes a celorlalte insti­tuții ale statului român în mobilizarea resurselor pentru realizarea unei infrastructuri moderne, care să asigure o viață mai bună cetățenilor. Este singurul lucru mai vizibil acum, în prag de aniversare, și pare că toate resursele statului nostru s-au consumat aici.

Există însă și o conjunctură externă. O bună parte din elitele și formatorii de opinie din Europa de Vest și nu numai sunt încre­dințaţi că națiunea și naționa­litatea sunt noțiuni paseiste, reacționare, care se opun progresului și sunt surse generatoare de conflicte, cum au fost și ultimele două războaie mondiale, că sunt o frână, o piedică în realizarea păcii universale dorite și, în consecință, acționează pentru o societate universală, multiculturală. Religia la rândul ei este percepută ca o sursă de dezbinare, de accentuare a diferențelor.

Întărirea Bisericii Ortodoxe Române, care a contribuit esențial la formarea conştiinței naționale, la făurirea statului național român, întărire exprimată și prin forme exterioare vizibile cum este construcția catedralei, este percepută ca o abatere de la tendin­țele manifeste în țările Europei de Vest. Prin contaminare, o bună parte din cei care se socotesc a fi în avangarda culturii noastre și-au însușit aceste idei și în mod paradoxal prelungesc după căderea comunismului comportamente specific ideologiei comuniste față de Biserică.

Sunt unii care contestă funcți­u­nea, sugerând că ar fi fost mai folositor un spital. Eu unul nu cred că pricina neconstruirii spitalelor regionale este faptul că s-a construit catedrala, așa cum nu cred că trebuie să ne ocupăm numai de bolile trupești și nu și de cele ale sufletului.

Alții contestă dimensiunile, socotind că este prea impunătoare și nu acesta este specificul ortodoxismului românesc. Modes­tia, dimensiunea umană sunt folositoare la scara bisericilor parohiale. Dar sunt momente în viața unui popor de măreție, de înăl­țare, momente în care simboluri clădite în materiale durabile adună în jurul lor energiile și așază cu demnitate națiunea care le-a construit față de celelalte po­poare.

Amplasarea în oraș este la rândul ei contestată și a fost sursă de dispute încă de la apariția ideii. Întâmplarea a făcut să fiu martor la periplul catedralei în diferite locuri în oraș, din 1995 și până în 2010, când s-a eliberat auto­rizația de construire pe actualul amplasament.

Mai întâi a fost reluată ideea construirii în Piața Unirii, urmând hotărârea Patriarhului Miron Cristea. Numai că din 1939, când s-a ales acel amplasament, și până în 1990 lucrurile s-au complicat din punct de vedere tehnic prin suprapunerea traseului liniilor și stațiilor de metrou, pasajul rutier subteran, albia Dâmboviței dublată de canalizarea principală a Capitalei. Costurile pentru fundații ar fi fost enorme, iar durata de execuție prelungită, dovedită de actualul șantier al catedralei, care durează de opt ani și va dura încă.

 Durata de execuție prelungită ar fi transformat zona centrală a Bucureștilor într-un șantier pentru o perioadă lungă de timp, însoțit de incomodările specifice și din acest motiv întreaga acți­une ar fi fost percepută ca negativă, incomodantă de o mare parte a populației.

Al doilea amplasament încercat a fost pe Bulevardul Unirii, între cele două sensuri de circu­lație, în suprafața mai largă din zona Bibliotecii Naționale. A fost o alegere care s-a dovedit nefericită prin dimensiunile mici ale terenului și localizarea care ar fi născut un permanent conflict între aglomerația pietonală presupusă de prezența catedralei și circulația rutieră intensă de pe Bd. Unirii.

Al treilea amplasament în locul actualului monument și mausoleum din Parcul Carol a fost de asemenea o alegere neinspirată, având în vedere valul de proteste pe care l-a stârnit demolarea monumentului existent și modificarea fundamentală a ambianței Parcului Carol, monument de arhitectură peisageră.

Amplasamentul pe care se construiește în prezent catedrala a fost unul dintre locurile sugerate și susţinute încă din perioada de lansare a ideii, între alții, de către Nicolae Iorga și academicianul arhitect Petre Antonescu. Între argumentele lor un rol important îl avea faptul că, în comparație cu Piața Unirii, se dovedea un loc liber de constrângeri, gol și de asemenea un loc înalt de unde catedrala putea să fie percepută cu uşurință.

Întrebat ce cred despre locul pe care se zidește catedrala, am răspuns că e un amplasament potrivit pentru aceasta și am adus următoarele argumente: prin amplasarea catedralei aici, zona centrală a Bucureștilor se întoarce cu faţa şi către cartierele din vest, neglijate până acum și astfel intrarea în centrul Capitalei din direcția Craiova, prin Bulevardul Ghencea, Calea Rahovei, Calea 13 Septembrie va fi marcată printr-un spațiu cu valoare reprezentativă și simbolică; se înscrie corect în planurile de dezvoltare ale orașului, găsindu-se la capătul Bulevardului Buzești- Berzei prin intermediul căruia este în directă legătură cu Piața Gării de Nord și Piața Victoriei; locul permite amenajarea unei piețe a catedralei, capabilă să primească grupuri mari de oameni și în același timp corect integrat în volumetria înconjurătoare; terenul, prin dimensiunile sale mari, permite construirea unui ansamblu care să evolueze în timp, îngăduind noi adăugiri, iar șantierul are loc suficient de organizare și nu perturbă în nici un fel viața orașului; înălțimea Dealului Arsenalului pe care este amplasată catedrala este dominantă în oraș, oferind posibilitatea realizării unei clădiri foarte înalte care să participe la silueta Capitalei fără a fi strivitoare pentru cele din jurul său; se reface apropierea fizică, permanentă, reflectare a celei simbolice dintre puterea legiuitoare, Armată și Biserică, prin apropierea de clădirea Parlamentului și a Ministerului Apărării, trei dintre stâlpii de sprijin ai națiunii noastre în trecut și sper eu și în viitor; orașul va recâștiga în folosința locuitorilor săi un teritoriu important, acum pustiu. Așezarea aici a catedralei va face ca zona să fie, cu siguranță, intens vizitată de o populație diversă, cu bucuriile, dezamăgirile și speranțele ei, așa cum este cea care se îndreaptă către Biserică.

Prin amplasarea aici a catedralei se creează un „loc” în oraș și nu se consumă unul, este un gest dătător de viață și nu unul care să nască dispute și dezbinare. Sacralizează, sfințește un loc încărcat de tristeți, locul Curții Domnești arse, al demolatului cartier Uranus, dar și al spiritului redeșteptării naționale prin î­n­drăz­neața înfruntare aici, în 1848, a oștii otomane de către pompieri în Dealul Spirii.