Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cheia desăvârşirii

Cheia desăvârşirii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ionuţ Bursuc - 23 August 2009

În sens creştin, desăvârşirea nu poate fi atinsă fără un efort personal viu şi permanent. În acelaşi timp, orice efort este zadarnic fără lucrarea sfinţitoare a harului divin. Această conlucrare minunată între efortul uman şi puterea divină constituie cheia mântuirii personale, în concepţia creştinismului răsăritean. Semnificaţia concretă a acestei conlucrări a fost dezbătută secole de-a rândul, nenumărate scrieri patristice încercând să aducă lumină asupra acestui subiect.

În secolul al X-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog reia această temă într-una dintre lucrările sale, subliniind un aspect important şi deseori neglijat: Dumnezeu desăvârşeşte lucrarea omului numai când acesta din urmă a învăţat lecţia aspră şi simplă a smereniei.

Cel ce voieşte să-l înveţe meşteşugul vorbirii şi filosofia pe cel ce abia a învăţat să silabisească literele, nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să se descurajeze şi să se dezguste, din pricina neputinţei minţii lui de a cuprinde înţelesul celor spuse.

Tot aşa, cel ce spune începătorilor despre cele ale desăvârşirii şi mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va face să se întoarcă la cele din urmă. Căci, privind la înălţimea virtuţii şi înţelegând cât de departe este de culmea ei şi socotind că lui îi este cu neputinţă să urce spre vârful ei, va dispreţui şi începuturile făcute de el, ca nefolositoare, şi se va scufunda în deznădejde.

Când cei ţinuţi şi stăpâniţi încă de patimi vor auzi că cel desăvârşit după Dumnezeu se socoteşte pe sine mai lipsit de curăţie decât orice om şi că atunci când e batjocorit se bucură, când e bârfit binecuvântează, când e prigonit rabdă şi se roagă pentru duşmanii lui cu lacrimi şi întru durerea inimii, rugându-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sunt lucruri aşa de mari şi încearcă să se facă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, daţi pe faţă de Sfintele Scripturi şi copleşiţi de sfinţii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar când aud că fără împlinirea acestora este cu neputinţă să se mântuiască, atunci, nevrând să înceteze cu totul să facă răul şi să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.

Cum se dobândeşte curăţia inimii?

Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea, care altceva arată în pielea obrazului şi altceva sunt după omul dinlăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând; trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic. Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.

Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îi străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor, îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.

„Fericiţi, zice Dumnezeu, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, aşa zicând, ca una singură şi dusă până la capătul din urmă. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea şi lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îşi poate arăta meşteşugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, aşa şi omul toate le face şi se foloseşte de virtuţi ca de nişte unelte, dar, fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod şi fără folos, neizbutind să cureţe pata şi întinăciunea sufletului.

Cel ce gândeşte cele rele nu poate dobândi inimă curată

Acolo unde este smerenia adâncă, acolo sunt şi lacrimi îmbelşugate. Iar acolo unde sunt acestea, acolo e şi prezenţa Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveşte toată curăţia şi sfinţenia în cel ce se află sub lucrarea Duhului şi acestuia i Se face văzut Dumnezeu şi Dumnezeu priveşte la el. „Căci la cine voi privi, zice, decât la cel blând şi liniştit şi temător de cuvintele Mele?“

Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Şi a primit puterea de a nu face răul, dar nu şi puterea de a nu se gândi la el. Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci şi în a nu gândi cele rele. Deci cel ce gândeşte cele rele nu poate dobândi inimă curată. Şi cum ar putea? Căci e întinată de gândul rău, ca o oglindă de noroi.

Eu am înţeles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci şi în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vieţii, atunci când vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrânată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neaşezându-se în calea privirii nimic.

Nepătimirea spun că constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci şi în înstrăinarea de amintirea lor. Şi nici numai în aceasta, ci şi în a ne goli mintea noastră de închipuirea lor, în aşa fel, ca atunci când voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele văzute şi supuse simţurilor. Atunci e ca şi când simţurile noastre ar fi încuiate şi mintea noastră ar fi pătruns la cele mai presus de simţuri, ducând prin puterea ei cu sine simţurile, ca un vultur aripile sale. Mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte.

Inimă curată este şi se zice aceea care nu află în sine nici o închipuire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea cer, şi e răpită în rai (II Corinteni 12, 2-4) şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunurilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care cunoaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o oglindă.

Precum cel ce se află în afara casei nu vede pe cei ce se află înăuntrul ei, aşa nici cel răstignit lumii (Galateni 6, l4) sau mort ei nu mai are vreo simţire a lucrurilor din lume. Precum trupul mort nu are nici o simţire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte împreună cu el, aşa nici cel ce a ajuns în afara lumii, în Duh, şi e împreună cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simţire a lumii sau vreo împătimire de lucrurile ei, măcar că e supus trebuinţelor trupului.

Despărţirea dintre lumină şi întuneric

Există o moarte înainte de moarte şi o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor. Când cugetul muritor a fost desfiinţat de mintea nemuritoare şi starea de moarte, alungată de viaţă, sufletul se vede pe sine în chip vădit ca înviat din morţi, precum se văd pe ei înşişi cei ce se scoală din somn. Şi recunoaşte pe Dumnezeu Care l-a înviat. Iar cunoscându-L pe El şi mulţumindu-I, se ridică mai presus de simţuri şi de toată lumea, plin de o plăcere negrăită, şi face să se odihnească în sine toată mişcarea cugetătoare. Unele stări sunt pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. În măsura în care ne curăţim, prin osteneli şi sfinţite sudori, suntem luminaţi prin lumina lacrimilor de pocăinţă. Şi în măsura în care ne luminăm, ne curăţim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curăţirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi înşine; cel dintâi (luminarea) ni se dă şi-l primim de sus.

Despărţirea între lumină şi întuneric e clară şi un amestec între ele este cu neputinţă. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul, zice, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?“ (II Corinteni 6, l5). Tot aşa e de mare depărtarea şi despărţirea între cei ce se află în Duhul Sfânt şi cei ce nu se află în El. Cei dintâi au petrecerea în cer (Filipeni 3, 20), căci au ajuns, încă de aici, din oameni, îngeri. Iar cei din urmă şed încă în întunericul moştenit şi în umbra morţii (Psalm 106, l0), pironiţi de pământ şi de lucrurile de pe pământ. Cei dintâi sunt în lumina înţelegătoare şi neînserată; ceilalţi sunt luminaţi numai de lumina supusă simţurilor; cei dintâi se văd pe ei înşişi şi văd şi pe cei apropiaţi; ceilalţi, văzându-se pe ei înşişi şi văzând şi pe cei apropiaţi murind în fiecare zi, nu ştiu că sunt oameni şi că mor ca oamenii (Psalm 81, 7); iar neştiind, nu cred că va fi o judecată şi o înviere şi o răsplătire pentru cele săvârşite de fiecare în viaţa de aici.

(Texte selectate din Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia, volumul al VI-lea, EIBMBOR, Bucureşti, 1977)